http://pantacruel.blogspot.com/2009/11/coada.html
“Cum ar fi sa te asezi la o coada, la tacamuri la pui, o coada care inconjoara un orasel ceausist de cateva ori si care dureaza 12 luni sau poate chiar o viata intreaga, timp in care, astepti sa-ti vina randul, sa se miste ceva in jurul tau, iti faci prieteni noi precum
- nea marin, magazioner la combinatul chimic, care mananca doar slanina si untura pe paine cu ceapa – transpira abundent si miroase urat, iar din cand in cand mai scapa si cate un part
- nea costel, fost sculer matriter la intreprinderea de masini grele, priceput la table si la fotbal – asculta meciurile la sfarsit de saptamana si-si noteaza in registre groase (are cel putin vreo 20) rezultatele, marcatorii si minutele
- domnul georgescu, profesor de matematica la scoala nr 10 – are ochelari ca fundul sticlei de sifon si scrie poezii si povestiri pe care apoi le face ghemotoc si le arunca pe trotuar
- tanti nuti, filatoare la fabrica de textile, o moldoveanca cu un cap cat burta lui nea marin si tanti florica, care lucreaza la fabrica de zahar si tanti zina cu tâtele ei mari care se iubeste cu baieti tineri dimineata la ora 7 langa pod
- sau domnisoara calomfirescu, profesoara de romana, care are rand mai in fată, dar pana la urma va ramane mai la coada, langa domnul georgescu, care-i va dedica poezii sensibilicioase si o va lua de nevasta in asteptarea tacamurilor de pui, la coada, unde se va tine si nunta si ziua de nastere a elevului ionut, povestitorul taraseniei si inmormantarea lui nea marin?
ar fi foarte misto, va spun eu, care am stat la coada aproape toata copilaria si am citit acum micro-romanul de mai sus.
ideea lui dragos voicu (un tanar absolvent al academiei tehnice militare) de a repovesti pe repede inainte totalitarismul printr-o nesfarsita si alegorica coada (romanul a fost distins cu premiul pt proza la concursul de debut al editurii cartea romaneasca) este apetisanta, daca nu chiar sclipitoare.
si daca dupa excelentul ‘baiuteii’ ai fratilor florian din urma cu cativa ani, credeam ca nu se va mai scrie curand ceva atat de spumos despre epoca de aur, iata ca m-am ins(t)elat.
cu toate ca nu are nici pe departe talentul si farmecul lui filip florian, d.v. are mai multe amintiri (cu detalii de-a valma, aproape uitate de mine) decat cei doi celebri frati la un loc,
cu toate ca romanul pare pe alocuri un oracol de clasa a 8-a ori, si mai rau, o insiruire constiincioasa de cantecele si amintiri pionieresti.
romanul lui dragos voicu are destule slabiciuni – un ton pedant si cam didactic (lumea vazuta prin ochii unui copil silitor), zeci de pagini de umplutura intr-un roman (mai degraba nuvela prelungita cu sifon) de 170 de pagini, maniera de a povesti naiva si expeditiva, personaje schitate sumar
are insa si destule calitati – umor, dialoguri formidabile, magie, putin suprarealism (si de bun simt), lipici, ironie, delicatete. in plus nu cade deloc in patetic si capata consistenta prin cateva scene memorabile (episodul cu iepurele mort si militienii, cel in care copilul si parintii cauta formula perfecta pentru a-i plasa banii de meditatii domnului georgescu sau lectia de viata data pustiului de catre nea marin, trecut deja in lumea celor drepti)
finalul, mai exact epilogul, este superb. puternic, condensat si surprinzator. iti lasa un zambet amar pe buze (si prelung) exact in clipa in care te pregateai sa spui… ce vremuri faine am trait, domle!
)