Tot despre traduceri

Munca de traducator imi pare o truda mai mare decat cea a scriitorului. Asa imi pare mie. Cand scriu nu ma gandesc prea mult. Beau un pahar de vin rosu, ma uit in sus a implorare si prin venele cu care sunt legat de apusurile insangerate si mute incep sa pompeze alandala cuvinte de diferite forme. Eu trebuie sa am grija sa asez cuburile peste cuburi, piramidele cu varful in jos langa piramidele cu varful in sus, sferele sa le asez usor in linii curbe asezate cu fundul in jos si, intre ele, sa fac pauze lungi sau scurte atat cat sa aibe loc o lungime de buze sfasiate intre doua colturi de gura sau fosnetul unei pleoape dezgropate de-o lacrima. Cam asta ar fi cu scriitorul… dar traducatorul chiar trebuie sa gandeasca ceva, mi-e si frica sa ma pun in locul sau. Pentru ca stiu ca scriitorul este ca un mort pe care traducatorul il spala peste tot, il unge cu ulei sfintit, il imbraca in straie curate, il strecoara cu blandete in corpul de lemn, il boceste cu lacrimi adevarate si il duce departe, departe, pana dincolo de pamant, pana dincolo de mormant.
…………
De fapt voiam sa-i mai multumesc pentru ultima data Clarisei Lima pentru traducera lui Peixoto (“Nici o privire”) in romana. Si pentru Paolo Lins (Orasul Domnului). Si pentru ce va urma: Peixoto- “Cimitirul Pianelor”.

http://www.traducembine.ro/newsletter/no23/interviu.html

Peixoto in traducerea Clarisei Lima

Trebuie sa semnalez aparitia la Polirom a unei carti fermecate: “Nici o privire” a lui Jose Luis Peixoto in traducerea minunata a Clarisei Lima, buna mea prietena, maestra a limbii portugheze si traitoare in tara fado-ului.

N-am sa va spun nimic mai mult despre carte… decat ca imi place atat de mult incat am incercat sa o citesc si pe intuneric…

http://coryamor.wordpress.com/2009/10/22/a-sosit-cartea-mea/

COADA si Targul de carte de la Frankfurt

http://www.cartearomaneasca.ro/agenda/stiri-si-lansari/scriitori-romani-la-frankfurt.html

Tîrgul de carte de la Frankfurt va avea loc între 14 şi 18 octombrie.
Ca în fiecare an, Editura Polirom va prezenta editorilor străini un catalog în limba engleză, catalog care conţine fragmente din operele mai multor autori români contemporani. Catalogul de anul acesta, apărut cu sprijinul administraţiei Fondului Cultural Naţional, conţine fragmente din: Cel mai bun roman al tuturor timpurilor de Daniel Bănulescu, Raport asupra singurătăţii de Augustin Buzura, Simion liftnicul de Petru Cimpoeşu, Mireasa cu şosete roşii de Adela Greceanu, Zilele regelui de Filip Florian, Hai să furăm pepeni de Nora Iuga, Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu, Cum să uiţi o femeie de Dan Lungu, Fantoma din moară de Doina Ruşti, Omoară-mă! de Ana Maria Sandu, Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă, Intrarea Soarelui de Cecilia Ştefănescu, Maestro de Stelian Tănase, Celelalte poveşti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor de Matei Vişniec, Coada de Dragoş Voicu, Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian, Istoria romanţată a unui safari de Daniela Zeca.

Ziarul Adevarul vorbeste din nou despre “COADA”

23.09.2009
Un articol de Marius Chivu

http://www.adevarul.ro/articole/viata-la-coada.html

Coada si Dilema Veche

Coadiseea
articol de Marius Chivu
Dilema Veche nr. 292, 17.09.2009

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11470

La două decenii de la Revoluţie, n-avem încă literatură despre viaţa în comunism. Anii ’80 şi bucureştenii, Cartea roz a comunismului, Cum era? Cam aşa, Tovarăşe de drum sau Cealaltă jumătate a istoriei sînt cărţi de memorialistică şi istorie orală care conţin, involuntar, pagini de mare literatură, lucru care face şi mai ciudată constatatea de mai sus. Viaţa privată într-un regim totalitar este dramatică în sine şi are un grad de absurd şi inedit atît de propice literaturii, încît e de neînţeles cum scriitorii nu speculează o astfel de experienţă trăită intens, pe bune, pe propria piele. Relaţiile pervertite dintre oameni, complicitatea şi solidaritatea, dar şi suspiciunea şi trădările, eforturile lor de a trăi decent, revoltele mute şi fericirile subversive, improvizaţiile vieţii, umanitatea supravieţuind, toate acestea sînt mari teme literare lăsate încă într-un curios stand-by. Să nu fiu înţeles greşit, recuperarea literară a acelei perioade nu trebuie să aibă de-a face, în mod direct sau obligatoriu, cu documentele şi cu adevărul istoric, cu perspectiva morală, condamnarea politică sau resentimentul ideologic. E vorba, pur şi simplu, despre cum o jumătate de secol de viaţă cotidiană în comunism a rămas deocamdată un teritoriu insuficient explorat de literatura noastră postdecembristă. Cum trăiau oamenii atunci? Ce idealuri, drame, conflicte sau frustrări aveau? Ce viaţă duceau? Cunoaşterea Istoriei nu se realizează doar prin accesul la statistici şi tratate, cu inefabilul uman „supt vremi“ se ocupă literatura cu mijloacele/intenţiile ei mai mult sau mai puţin artistice. Or, scriitorul-martor-al-Istoriei este un concept neonorat de literatura noastră, altfel plină de scriitori vocali şi foarte orgolioşi.

Am făcut aceste consideraţii pentru că romanul de debut al tînărului Dragoş Voicu este remarcabil nu atît prin realizarea literară, doar onorabilă, cît prin intenţia exprimată în dedicaţia autorului: „Generaţiilor care ştiu, spre amintire; generaţiilor viitoare, spre povestire“. Miza micului său roman nu este, deci, strictamente estetică, ci şi morală. Scriitorul nu judecă, nu condamnă, nu are o teză anume, doar că îşi aminteşte şi povesteşte şi pentru cei de după. Îşi concepe multe fraze ca pe nişte definiţii (procedeu destul de neliterar) şi enumeră mult, dar nu în sensul postmodern al listei, ci în cel documentar, cu toate astea trecutul – cu situaţiile, obiceiurile, obiectele, limbajul specific etc. – este sublimat într-o carte care rămîne, totuşi, o formă de divertisment. Şi romanul lui Dragoş Voicu, scris simplu şi cu mult umor, este cît se poate de agreabil în ciuda inconsistenţei şi a uşurătăţii sale artistice. Intenţiile tînărului scriitor sînt, aşadar, admirabile, doar competenţele sale ceva mai modeste, deşi nu duce lipsă de talent.

Cartea este povestea la persoana întîi a poliţistului Ionuţ Petrescu care, vorba cîntecului lui Mihai Maximilian pus drept motto, în anul 2000 nu mai este copil, dar îşi aminteşte cum şi-a petrecut copilăria la coadă în anii ’80. Coada este (supra)personajul colectiv şi simbolic al acestui roman care se deschide cu strigătul din cartier „c-a băgat tacîmuri“ la Alimentară şi se încheie la masa familiei Petrescu cu cele „două feluri de mîncare“ preparate din tacîmurile cu pricina un an mai tîrziu. Coada este o metaforă a vieţii acelor ani, odiseea convieţuirii oamenilor în zvonistică, lipsuri şi speranţă.

Constrînşi să petreacă Crăciunul, Paştele, zilele de naştere, să se căsătorească şi să moară aşezaţi în rînd (ca în situaţia blocajului din povestirea „Austrostrada din Sud“ a lui Cortázar), coada este, de fapt, nodul care leagă vieţile oamenilor: „Coada înfăşura oraşul de mai multe ori. Îmi şi închipuiam şnurul de oameni, negru şi gros învîrtit de atîtea ori în jurul oraşului şi străbătînd toate străduţele dintre blocuri şi mă gîndeam că dacă Dumnezeu l-ar fi tras de capete. Ne-ar fi sugrumat cu oraş cu tot“. Personajele de la coadă sînt umanitatea, proletară şi intelectuală, în mic a acelor ani: nea Marin, magazinerul mucalit, obez şi flatulent al Combinatului Chimic; nea Costel, pensionarul microbist care-şi va da viaţa stînd la coadă; domnul Georgescu, profesorul de matematică cu talent literar îndrăgostit şi căsătorit în timpul cozii cu profesoara de română Calomfirescu; tanţi Nuţi, moldoveanca filatoare la Fabrica de Textile căsătorită cu Dide, şofer la Ministerul de Interne; miliţianul Arsene debitînd limbajul de lemn al autorităţii atunci cînd coada dă semne de agitaţie… Solidari prin aceleaşi trei mari neajunsuri (foame, frig, întuneric), oamenii îşi povestesc şi îşi pun la cale propriile vieţi, astfel că pentru micul Ionuţ coada, această aşteptare a guralivilor care luptă pentru mîncare, îl iniţiază indirect în tainele supravieţuirii. Capitolul în care oamenii discută diverse improvizaţii pentru a face lumină în case în timpul penelor de curent, cu replica finală a miliţianului care-i asistă oficial-dezaprobator („Măi, tovarăşi, de ce vreţi dumneavoastră cu orice chip să aveţi curent atunci cînd nu e?“), este antologic.

Oferind cadrul tuturor acestor poveşti de viaţă, comice sau absurde ca nişte anecdote, dar şi dramatice (mama lui avortează în secret), coada este pentru Ionuţ o şcoală alternativă a vieţii sau, aşa cum îi spune şi nea Costel, „coada e ca o armată: dacă n-o faci, nu eşti bărbat“. Dacă la şcoala reală, un fel de apendice al Cîntării României, Ionuţ învaţă imnuri bombastice de slavă naţionalistă şi legămînturi pioniereşti inepte sau merge la practică agricolă, la coadă face chiar meditaţie cu profesorul Georgescu. În rest, copilăria lui are toate ingredientele „epocii de aur“: cheia purtată la gît, sifoanele, timbrele, oracolele, jocurile prin şantiere cu acele jucării „fără standarde“ (ţevi cu „gornete“, crăcane, pocnitori cu fosfor, explozii cu carbid), gumele de mestecat cerşite de la şoferii de TIR, bananele şi sucurile Pepsi cu care are tot felul de vise.

La finalul cărţii aflăm că naratorul Ionuţ Petrescu, ajuns între timp om al legii, descoperă notele informative ale protagoniştilor din „Dosarul Coada“ în timp ce participă la mutarea unei arhive. Departe de a fi doar o relativizare a imaginii şi poveştilor evocate, acest detaliu final poate însemna şi faptul că impulsul confesiv al poliţistului este dat de necesitatea scrierii unui fel de contra-raport care să restabilească adevărul. De unde şi latura explicit documentară a romanului, inserturile ilustrative din materialul epocii care lasă mereu senzaţia de umplutură, de adaos forţat, inadecvat literar.

Scris simplu, limpede şi dinamic, aşadar cu instinct, dar grăbit şi fără consistenţă, populat de personaje pitoreşti conturate fin din cîteva tuşe şi condimentat cu mult umor, nu neapărat cu nostalgie, dar uşor schematic şi preponderent anecdotic, alternînd realismul-documentar cu fantezii cvasi-alegorice şi cu secvenţe poematice, dar prea eterogen, Coada este un roman pe cît de agreabil, pe atît de inegal. Felia de viaţă şi de umanitate pe care Dragoş Voicu o decupează din epocă, cu destul talent, este însă nepreţuită. Compensează, dar, mai ales, promite.

Elena Craşovan despre Coada, in Revista Orizont

DIN NOU DESPRE “EPOCA DE AUR”
(|N DULCELE STIL REALIST-MAGIC)

articol de ELENA CRASOVAN (pag. 7)
http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2009.pdf

Cosmin Ciotlos despre COADA în Noua Revista Vorbita

Dragos Voicu, “Coada”

http://nrv.radiocultura.ro/?p=200

Sep 2nd, 2009 | Category: Cronici Cosmin Ciotlos

G. Calinescu vorbea undeva (pare-mi-se intr-o cronica a optimistului) despre dozajul de intelegere si sinceritate pe care trebuie sa-l obtina un critic literar atunci cand comenteaza autori aflati la prima lor carte. Grea misie, intr-adevar! Tineri de cele mai multe ori si fragili socialmente intotdeauna, debutantii reprezinta, cu bunele si cu relele lor, o specie. Una, desigur, pe cale de aparitie, depinzand in mare masura de imponderabilele lumii literare (nu ale literaturii propriu-zise) in care se pregatesc sa intre. Dintre toate categoriile de cititori ai presei culturale, acestia sunt, cred, cei mai atenti la tonul unei cronici. Pe ei, o virgula in plus ori o propozitie in minus ii atinge in cel mai inalt grad. Si e bine ca se intampla asa! (Nu intamplator mi-am facut incalzirea, acum o saptamana, cu o secventa din memorialistica ulcerata a lui Stefan Baciu, un debutant prin excelenta.)

Au aparut anul acesta cateva nume noi realmente interesante. Si in proza, si in poezie. (Am avut norocul de a-i citi inca din spalturi pe toti.) Continuand insa principiul pedagogic calinescian, am amanat sine die (si totodata sine ira et studio) sa ma pronunt asupra lor. Important in cronica, e sa scrii primul, nu sa scrii in prima saptamana.

Dragos Voicu publica un microroman de un realism fantast. Subiectul e pe gustul generatiilor mai vechi si corespunde unei veritabile stereotipii a mentalului colectiv. Intr-un oras de provincie (nenumit, cum nenumit e si Vasluiul in Corneliu Porumboiu) vestea ca la Redresare s-au adus tacamuri arunca in aer calmul locuitorilor. Coada (o institutie de traditie in regimul comunist) se formeaza pe nesimtite si acapareaza, cu ample ramificatii, toate strazile. Nimeni nu stie de fapt unde incepe. Nimeni nu stie unde se termina. Sentimentul ca se afla la mijloc intretine insa increderea. Sau cel putin asa se vad lucrurile prin ochii pustiului care povesteste. Evident, asteptarea dureaza luni de zile, strabate anotimpurile si incheaga, din mai nimic, comunitati. Se sarbatoresc acolo zile de nastere, se fac nunti dupa calapod intre profesorii de matematica si profesoarele de romana, se prajesc pe gratare cotlete de porc, ba chiar se si moare din cand in cand. Ce rezulta e o anabaza statica. Eroii sunt inventivi, nu curajosi, sunt cei mai buni in hobbyurile lor marunte, nu in lupta cu plictisul monstruos. Chiar si naratorul, un Ionut oarecare, invata la amiaza lucruri pe care, in regim matinal, ca pionier, pare sa le uite. Cum sa-ti luminezi locuinta atunci cand, din motive de economie, se intrerupe curentul? Cum sa scapi de tantari vara la bloc? Cum sa scrii literatura evazionista? In fine, cum e cu fericirea?

Spuneam ca debutul lui Dragos Voicu e interesant. Nu pentru tema in sine (ar mai fi de adaugat tot aici ca, dupa ani buni, maturizat, copilul are prilejul sa constate ca toti cei la care a tinut in lunga sedere la coada erau informatori ai Securitatii.) Ci pentru ca naste o suita de intrebari aproape echivalenta celei de mai sus. De ce cartea e scrisa atat de curat in vreme ce pasajele intercalate din manuscrisele ratacite printre randuri atat de halucinant liric? De ce decide Ionut sa se faca peste ani politist de dragul unei iluzii, cand modelul imediat (al militianului care monitorizeaza coada) e mai curand dezamagitor? De ce sunt transcrise in roman, impecabil si antologic, atatea cantece inchinate Conducatorului? De ce primul predicat al cartii e, nefiresc, la perfect simplu?

Recomandarea pentru urmatoarele carti ale lui Dragos Voicu decurge imediat din epilog: „Nu mai stiu nimic de colegii de coada. O singura data am mai aflat cate ceva despre ei. Acum doi ani trebuia sa mutam o arhiva de dosare care apartinea fostei securitati. Printre miile de hartii am gasit si o serie imensa de dosare cu numele Coada. Acolo am citit povestiri scrise de nea Marin, nea Costel, tanti Florica, tanti Nuti si domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese ceva despre ceilalti.” Mai rasfirate, asadar, mai rasfirate!

Cosmin CIOTLOS

“COADA” in Art Act Magazine

http://www.artactmagazine.ro/coada.html

http://www.artactmagazine.ro/the_line.html

Articol de Alexandru Oltean

Fiind născut la începutul anilor ‘80, amintirile mele în legătură cu vechiul sistem cuprind imagini neclare cu alergări printre blocuri, ceva desene a căror nume îmi scapă acum şi un miliţian care m-a prins punând scaieţi în ţeava de eşapament a unei maşini. Îmi amintesc de asemenea cum stateam lângă geam într-o noapte de decembrie ascultând sunetele de împuşcături din depărtare. Iar eu, din experienţă proprie, ştiu mult mai multe despre viaţa de dinainte de 1989 decât cei cu doi, trei ani mai tineri ca mine, ca sa nu mai vorbim de toţi cei născuţi din ‘89 încoace. Pentru toţi aceştia, dar şi pentru cei de o vârstă cu mine, recomand Coada de Dragoş Voicu.

Într-un orăşel provincial află lumea într-o zi de vară că la alimentară urmează să se aducă „tacâmuri” şi o iau la fugă cu bani, cu pungă, cu totul. Tânărul Ionuţ este trimis de părinţii săi înainte ca să se poată furişa printre oameni şi să ocupe un loc la coadă. Dar la scurt timp după ce pleacă, tânărul se loveşte de o mulţime de oameni. Tot oraşul ştie că vine marfa; tot oraşul e acolo, stând la coada care va ţine un an întreg. Personal, asta-mi aduce aminte de un banc vechi:

Ion, astronaut, urmează să plece în misiune. Înainte de plecare, îi lasă mamei sale un bilet: „Am plecat în spaţiu. Mă întorc peste două săptămâni”. La întoarcere găseşte un bilet de la mama sa: „Am plecat la cumpărături. Nu ştiu când mă întorc.”

Bancul se potriveşte cât se poate de bine în contextul acestui roman. Oamenii au venit de la bun început cu scaune, ştiind că vor avea mult de aşteptat. Ironia face ca acele „tacâmuri” să fie de fapt spinări şi aripi de pui, dar asta nu contează; oamenii vin pentru că la coadă trebuie stat, şi oricum, citind romanul, ne dăm seama repede că această adunătură este de fapt mijlocul prin care cartea ne prezintă o lume întreagă a trecutului.

Coada este povestea copilăriei, dar şi a vieţii în general trăite în perioada comunistă. În primul rând, pentru că naratorul îşi redă amintirile din acea perioadă, romanul ne prezintă cum era pe atunci viaţa de copil, cu praştiile făcute din sârmă, cu gumele Turbo, dar şi cu activităţile, jurămintele şi cântecele de pionieri. Pentru cineva ca mine care nu a prea simţit pe pielea sa efectele sistemului comunist este şocant să observ metodele subtile prin care generaţiile ceva mai în vârstă fuseseră manipulate. Amintesc din carte doar de cultul pentru Ceuşescu, „Tovarăşu’” cum apare aici, hrănit de cântecele care-l ridică în slăvi, de programele de televiziune care sunt numai despre el şi altele. Toate acestea sunt descrise pe tonul liniştit al omului care priveşte lumea din ochii unui copil, însă inocenţa exprimării maschează subtil greutăţile, abuzurile şi absurdităţile care existau pe atunci parcă peste tot.

La coadă, unde Ionuţ îşi petrece fiecare zi după şcoală, se creează o societate de sine stătătoare. Aici prietenii şi chiar iubiri se înfiripează, au loc discuţii diverse, iar tânărul Ionuţ este acolo să ne relateze nouă tot ce vede şi aude. Aceste personaje din jurul său sunt însă mai mult decât simpli oameni; pentru scopul şi intenţiile acestui roman, ei sunt de fapt simboluri arhetipale. Nea Marin este magazionerul, Nea Costel pensionarul, Domnul Georgescu profesorul, Tanti Nuţi şi Florica femeile muncitoare, iar prin ei aflăm despre viaţa diverselor categorii sociale. Astfel, magazionerul (ca oricare muncitor de acolo) este interesat de munca fizică, fără a prea pricepe ştiinţele sau arta. Pensionatul este interesat doar de ascultatul radioului şi relatează dificultatea cu care a reuşit să se adapteze viaţii de la oraş (multă vreme nu putea să priceapă conceptul de veceu în casă). Profesorul, simţindu-se subjugat, scrie fabule care maschează mesaje anticomuniste. Cele două muncitoare sunt fericite că au un loc de muncă, iar alimentele sau materialele pe care reuşesc să le fure de la fabrici le folosesc în scopuri comerciale. Iar pe lângă Ionuţ şi restul se plimbă un miliţian fără nume care reprezintă forţele statale care primesc mită de la toţi şi îşi permit mai orice. Prin toţi aceştia, romanul Coada crează un portret per ansamblu al societăţii anilor ‘80. Aici curentul în apartamente se tot ia, mâncarea este puţină, căldura în timpul iernii inexistentă. În lipsa produselor în magazine oamenii au ajuns să recurgă la comerţ prin schimb de bunuri furate de la locurile lor de muncă. Iar în paralel cu toate greutăţile şi neajunsurile, naratorul prezintă faptul că statul acordă gratis oricărui cetăţian casă, slujbă şi o butelie, concluzând cu fraza absolut ironică (chiar sarcastică) „Ce Stat bun!”

Important este însă să se stea la coadă. Ea este parte din viaţă; un mod de viaţă. Ironia morbidă face cǎ atunci când bătrânul Costel moare, corpul său nu este luat imediat în speranţa că nepotul său va putea veni repede să îl înlocuiască şi să se asigure astfel că nu şi-a pierdut locul la rând. Iar în final, după un an de aşteptare, când „tacâmurile” ajung în final şi tatăl lui Ionuţ (care-l înlocuia periodic la coadă) reuşeşte să umple punga cu produsele dorite, tranzacţia efectuată este percepută în unanimitate ca o mare victorie, tatăl este un erou, iar faptul că Ionuţ a rămas fidel cozii până în ultimul moment este actul care-l transformă din copil în bărbat.

……

Having been born in the 80’s, my memories relating to the old system are made up of blurry images of running in-between buildings, some cartoons whose names allude me now and a policeman that caught me putting bull thistles in the exhaust pipe of a car. I also remember how I sat next to the window one December night listening to far off gunfire. And I, from personal experience, know a lot more about life before 1989 than those two, three years younger than I, to say nothing of those born since ‘89. For all these, but also for those my age, I recommend Coada (The Line n.t.) by Dragoş Voicu.

In a provincial town the people find out one summer’s day that at the store ‘silverware’ is to be brought and they run with money, bag, everything. The young Ionuţ is sent ahead by his parents to make his way through the crowds and take a place in line. But shortly after he leaves, the young boy hits a mass of people. The entire city knows of the goods; the entire city is there, standing in the line that lasts a whole year. Personally, this reminds me of an old joke:

John, an astronaut, is to go on a mission. Before laving, he leaves his mother a note: “Gone into space. Be back in two weeks”. Upon returning, he finds a note from his mom: “Gone shopping. Don’t know when I’ll return.”

The joke fits perfectly in the context of this novel. The people have come from the get go with chairs, knowing that they will have to wait a long time. The irony is that the ‘silverware’ is in fact chicken spines and wings, but this does not matter; people come because one must stand in an line, and anyway, in reading the novel, we come to see soon enough that this gathering is in fact the means through which the book presents to us an entire world of the past.

Coada (The Line) is the story of a childhood, but also of life in general spent in the Communist period. First of all, because the narrator relates his memories from that period, the novel presents to us the life of a child back then, with slingshots made from wires, with Turbo gum, but also with the scout activities, oaths and songs. For one such as myself that has not really felt on his own skin the effects of the Communist system it is shocking to observe the subtle methods through which the slightly older generations were manipulated. I recall from the book only the Ceuşescu cult, ‘the Comrade’ as he appears here, nourished through the songs that praise him, the TV programs that are only about him and so on. All these are described in the calm tone of a man who looks at the world through a child’s eyes, however the innocence of expression subtly masks the hardships, abuses and absurdities that existed then seemingly everywhere.

In the line, where Ionuţ spends every day after school, a self-sustained society is formed. Here friendships and even loves are formed, various discussions are carried out, and the young Ionuţ is there to relate to us everything he sees and hears. These characters around him are however more than simple people; for the intents and purposes of this novel, they are in fact archetypal symbols. Mr. Marin is the shopkeeper, Mr. Costel is the retired man, Mr. Georgescu is the teacher, Mrs. Nuţi and Florica are the working women, and through them we find out about the lives of various social classes. Thus, the shopkeeper (like any worker there) is interested in manual labor, without understanding much of science or art. The retired man is interested only in listening to the radio and relates the difficulty with which he was able to get used to like in the city (for a long time he couldn’t quite understand the concept of an in-door toilet). The Professor, feeling subjugated, writes fables with anti-Communist messages. The two working women are happy that they have a place to work and what groceries or materials they manage to steal from factories they use for commercial purposes. And alongside Ionuţ and the others walks a nameless policeman that represents the state forces that receive bribes from everyone and permit themselves just about anything. Through all these, the novel Coada (The Line) creates an overall portrait of society in the 80’s. Here the electric power in apartments keeps getting cut off, food is scarce, heat during winter is nonexistent. Without groceries in stores people turned to commerce through an exchange of gods stolen from work. And parallel to all the hardships and wants, the narrator presence the fact that the state grants freely to any citizen a house, a job and a gas cylinder, concluding with the absolutely ironic (sarcastic even) phrase “What a good State!”

What’s important however is to stand in line. It is a part of life; a way of life. The morbid irony is that when the old Costel dies, his body is not immediately taken away in the hope that his nephew will manage to come quickly to replace him and thus assure that he did not lose his place in line. And in the end, after a year’s wait, when the ‘silverware’ finally arrives and Ionuţ’s father (who periodically took his place in line) manages to fill the bag with the desired goods, the completed transaction is perceived unanimously as a great victory, the father is a hero, and the fact that Ionuţ remained faithful to the line to the end is the act that changes him out of a child into a man.

Dragos Voicu în coada securistilor

Un articol de Paul Gorban.

http://paulgorban.blogspot.com/2009/07/dragos-voicu-si-coada-securistilor.html

Chiar dacă, pentru cei mai mulţi dintre cititori, titlul cărţii, compus dintr-un singur cuvânt Coada, poate duce la închipuirea unei subiect banal despre coada unui animal, ei bine, o dată ce începi să parcurgi rândurile, care nu fură mai mult de trei ore de lectură, descoperi că ai de-a face cu o altfel de coadă, o coadă a unui animal creat de om, a unui aparat politic, şi anume, coada comunismului, acel şnur de oameni, negru şi gros care, de cele mai multe ori, era lung cât un bulevard. Citind cu atenţie cartea, de altfel, de debut a lui Dragoş Voicu, apărută anul acesta la Editura Cartea Românească, mi-am amintit de cartea Despre bucurie în est şi în vest a lui Andrei Pleşu în care, apelând la un comportament epic mai curând decât la unul analitic, eseistul grupului de la Păltiniş ne vorbeşte despre nevoile omului din societatea comunistă, despre bucuriile şi sacrificiile acestuia.
Pe un ton care te poate duce cu gândul la subiectele artei cinematografice româneşti contemporane, debutantul avut aici în discuţie reuşeşte să surprindă, cu tehnicile descriptivismului, culisele intimităţilor publice ale familiilor din societatea comunistă, motiv pentru care radiografiază coada unui orăşel din provincie, văzută şi trăită, în cele mai umane ipostaze, de tânărul Ionuţ Petrescu, angajat în iubirea de patrie în rândurile Organizaţiei Pionierilor.
Coada este cea mai esenţială lecţie de viaţă pe care Ionuţ o primeşte în timpurile comuniste, şi asta pentru că, cei care o construiesc aduc cu ei poveşti de felul cum să te descurci în viaţă, cum să ai lumină când Statul o opreşte, cum să iubeşti o femeie, cum să îţi faci ziua de naştere, cum să vânezi iepuri, cum să respecţi şi să omeneşti organele Statului, cum să organizezi o nuntă şi chiar cum să îngropi morţii. În viziunea autorului, care, de altfel, reprezintă fidel prin vârstă generaţia pionerului Ionuţ, Coada este de fapt suma copilăriei, un manual de istorie a comunismului. Fără a apela la catacombele şi aşa-zisele căi halucinogenice ale scriiturii, fără a se ascunde după adevăr, fără a regreta că este produsul unei cozi şi, mai ales, fără a uita cele mai mici detalii, Dragoş Voicu pune cititorul în faţa unei drame, în faţa unei comedii, în faţa unui spectacol încununat cu steguleţe, flori şi aur, toate pentru Tovarăşu`.
Romanul Coada are o construcţie bine strunguită, o construcţie geometrică şi totodată una a hazardului, a întâmplării. Acţiunea, visul unor familii de a pune pe masă o ciorbă şi o friptură, făcute din tacâmul cozii, se desfăşoară pe parcursul a 12 luni, timp în care pionierul, a cărui părinţi făceau parte din clasa muncitoare, trăieşte cu emoţie paradoxul vremurilor, acela de a sta ore şi zile în şir la un rând în speranţa că va ajunge la ferestruica magică prin care ieşeau tacâmurile. Pe fondul gândirii dialectice, Dragoş Voicu îl arată publicului consumator de literatură pe Ionuţ pus în situaţia de a descoperi ce înseamnă să vezi un frigider plin cu preparate rare în comparaţie cu unul gol, ce înseamnă să ai o valiză cu salam, un sac cu pâine, gume de mestecat, lumină în casă, materiale de făcut îmbrăcăminte, o Dacie, etc.
Personajele din roman sunt pitoreşti, ele provin din toate grupurile de muncitori: lăcătuş, croitor, profesor, miliţian, muncitor la Colectiv, gestionar şi chiar pensionar. Ionuţ, când va ajunge la maturitate, va descoperi prin personajele implicate în coada tacâmului faţa murdară a securităţii, frica şi, totodată, fericirea, bucuria de a citi intimităţile profesorului de matematică aruncate în revoltă pe strada cozii, lucruri pe care la şcoală nu le învăţa. Abia în vis, după ce pensionarul Nea Costel moare stând la coadă, Ionuţ va înţelege de ce existau cozile interminabile, de ce trebuia să aştepte şi un an ca să aibă pe masă tacâmurile. „Nea Costel a apărut din nou în vis: – Mă Ionuţ, să nu-ţi pară rău că stai la coadă. – Pai, îmi pare nea Costel, cum să nu-mi pară? Nu am şi eu lecţii de făcut? Nu m-aş duce şi eu să mă joc? Şi-apoi nici nu ştiu dacă apucăm să luam ceva. – Nu trebuie să te gândeşti aşa. Şi coada e o şcoală a vieţii. Aici cunoşti mulţi oameni şi afli multe lucruri. Eu am trăit mai mult la coadă decât acasă. Că acasă cu cine să vorbesc. Tu n-ai văzut? Mai afli cum să încălzeşte lumea, cum se face rost dă lumină când e curentu` tăiat, cum izgoneşte ţânţarii. N-ai văzut că înveţi şi matematică? Ca să nu mai vorbesc că ai citit şi poeziile lu` domnu` Georgescu. Păi, io cred că nici la şcoală n-ai învăţat câte învaţaşi aici la coada asta. (…) La coadă mai ai timp să respiri şi le-nveţi pă toate pă-ndelete, că vezi doar ce greu merge rându`. Asculţi un om, citeşti o carte, că fiecare are povestea lui. Pă dă altă parte, coada e ca o armată. Dacă n-o faci, nu eşti bărbat. Şi să vezi tu ce rău o să-ţi pară când se termină. (…) Mă Ionuţ, mă! Toţi prietenii mei i-am cunoscut la coadă. (…) Tu crezi că cozile-astea sunt făcute aşa degeaba? Păi, ia gândeşte-te, dacă n-ar fi ele, cum ne-am mai întâlni noi între noi? (…)”.
În final autorul constată că timpurile au trecut şi că interminabilele cozi au murit o dată cu revoluţia. „A trecut mult de atunci. A venit revoluţia peste noi şi s-a desfiinţat coada. Mulţi nu au apucat tacâmuri dar au prins pui, mai târziu. Eu m-am făcut miliţian ca domnu Arnăutu. (…) Acum doi ani trebuia să mutăm o arhivă de dosare care aparţinea fostei securităţi. Printre miile de hârtii am găsit şi o serie imensă de dosare cu numele Coada. Acolo am citit poveşti scrise de nea Marin, Nea Costel, tanti Florica, tanti Nuţi şi domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese câte ceva despre ceilalţi.”

Catalin Sturza despre “COADA”

http://catalinsturza.ro/?p=648

Romanul de debut al lui Dragoş Voicu, lansat la Bookfest 2009, e pe cât de promiţător, pe atât de inegal. Pe alocuri, „Coada” are pasaje foarte reuşite, şi ideea unor poveşti împletite într-o coadă gigantică la tacâmuri de pui, care înconjoară oraşul, e una ingenioasă. Însă multe dintre amintirile despre „epoca de aur” par desprinse din compunerea unui copil de gimnaziu. Iar romanul nu intenţionează, cu siguranţă, să fie un fel de „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, de T.O. Bobe: între lunile cozii şi momentul rememorării e o distanţă mare de timp, iar perspectiva e, o arată clar epilogul, nu cea a unui copi, ci aceea a unui ins adult.

Memorabile sunt, în primul rând, dialogurile dintre personajele care stau la coadă: un profesor de matematică, un magaziner, un sculer-matriţer, o textilistă, o muncitoare la fabrica de zahăr, un băieţel – povestitorul. Dragoş Voicu are o foarte bună ureche a dialogului şi surprinde cu fineţe nuanţele fiecărui personaj. Romanul se deschide cu un astfel de schimb de replici peste balcon, când un bărbat îi cere nevestei să-i arunce banii ascunşi pe fundul unei cutii de şuruburi, deoarece „a băgat tacâmuri la Redresare!”.

Dialogurile au umor, în special când în disputele dintre codari intervine şi omul legii, miliţianul, cu soluţiile sale perfect legale. De exemplu, dacă ţara face economie la curentul electric, cei care improvizează diverse instalaţii de iluminare, cu lămpi, lumânări sau baterii de maşină, comit o infracţiune, deoarece consumă energie. Soluţia miliţianului? Să stai pe întuneric! Şi să mai laşi, pe deasupra, ţânţarii să te mănânce, deoarece înţepăturile lor au un efect terapeutic. Miliţianul e imbecilitatea sistemului întrupată în funcţionarul său.

 

În plus, dialogurile au şi altceva: o precizie a detaliului. Puse cap la cap, ele cred că reuşesc să surprindă în mod corect atmosfera epocii. Eu unul uitasem, de pildă, instalaţiile de becuri făcute din bateria de tractor sau banii ţinuţi pe fundul cutiei de şuruburi. Uitasem şi cât de dramatic era statul la o coadă de zile întregi, cu familiile care făceau cu rândul pentru a alerga şi la alte cozi. Din acest punct de vedere, pentru cei care nu au prins vremurile respective sau care au uitat prea uşor că un magazin plin cu de toate echivala, pentru toţi românii, acum 20 de ani cu raiul pe pământ, cartea lui Dragoş Voicu e o lectură obligatorie.

Memorabile sunt şi fragmentele pe care dl Georgescu, profesorul de matematică, le scrie pe nişte coi volante pentru a le arunca, neglijent, pe trotuar. Mi-a atras atenţia în special o povestioară numită „Iubire uscată”, despre un sat de pescari de pe malul unei mări secate. Unul dintre pescari, Miguel, primeşte de la poştaşul satului o veste sub forma unei bucăţi de carne şi e transformat pe loc într-o statuie de sare. Aceste fragmente poetico-suprarealiste îmi arată, alături de dialogurile foarte vii ale cărţii, că Dragoş Voicu poate mult mai mult, ca prozator.

Ca eseu, cartea merită citiă, pentru a ne aminti de unde am pornit. Din păcate pentru roman, la această primă încercare Dragoş Voicu s-a blocat, neinspirat, în stilul de compunere şi s-a oprit înainte de a începe să pună carnea narativă peste schelet. Are nişte schiţe, are şi câteva povestiri bine legate, însă nu are structura de roman. Literatura cere ceva mai mult calcul şi mai multă răbdare, dincolo de talent.

Dragoş Voicu este absolvent al Academiei Tehnice Militare şi lucrează, în prezent, în cadrul MAI. Romanul „Coada” a câştigat în 2008 premiul pentru proză la concursul de debut al editurii Cartea Românească. Găsiţi un fragment aici.