DESTĂINUIRI

ÎNCHEIERE

Mă opresc aici cu destăinuirile, urmând ca acestea, dacă vor mai exista, să fie consemnate numai în PAGINA PRINCIPALĂ.
____________

Întrebările lui Bogdan Romaniuc – „Suplimentul de cultură – POLIROM”

Inca o poveste despre comunism, ar putea spune cititorul obisnuit deja, de exemplu, cu cartile lui Cimpoesu. Ce aduce nou romanul Coada?

Pai, ati mai intilnit in vreo carte o coada la tacimuri de pui care dureaza 12 luni? Ati mai citit undeva, tavalindu-va de ris, cum vorbesc la coada un magaziner, un pensionar (fost sculer-matriter), o filatoare, o spalatoare de sfecla, un profesor si militianul cozii despre matematica, despre fericire, despre curent si despre tintari? Ati mai auzit vreodata ca de Craciun brazii pot fi impodobiti cu cirnati in loc de beteala? Vreo carte despre comunism pomeneste cumva despre vreo nunta a tovarasilor de coada, facuta acolo, linga maruntaiele cozii, intr-un cort militar, de teama sa nu se piarda locurile? V-a „minunat“ vreun scriitor cu descrierea sarbatoririi unei zile de nastere, la coada, cu lautari si cu un gratar gigantic pe care toata lumea pune ce poate aduce de acasa (citeva labe de rate, niste gheare, o piele si un git de pui, niste felii de salam, o jumatate de peste sarat, o vinata, ceapa, cartofi si niste mere)? Ati gasit in vreo carte o scena in care un tovaras de coada moare acolo, lasind cu limba de moarte sa nu fie luat pina nu vine un nepot sa-i duca rindul mai departe?

Si unde ati mai gasit toate acestea impletite cu amintiri despre bananele puse la copt pe sifonier si despre guma de mestecat straina, despre frigul din case, cheia de la git, bubuitoarele cu carbid, cracanele cu invizibile si tevile cu gornete, fripturile facute la colturile blocurilor, buteliile si casele primite de la stat, intuneric si luminari, sifoane, sprit si Pepsi, oracole si mameleala, sticle, borcane si maculatura, poeziile cu Tovarasul si Tovarasa, vizitele de lucru, militienii, Colectivul, defilarea de 23 august, avortul, cravata rosie cu tricolor, indatoririle, angajamentul si legamintul pionierului, cintecele pionieresti, comandantii de detasament, banca de onoare si practica agricola? Iar daca-mi spuneti ca fragmentul urmator, reprezentind sfaturile pensionarului Costel de la coada pentru Ionut – pionierul, cel mai tinar participant din grup –, are vreun punct de tangenta cu literatura despre comunism de pina acum, apai chiar ca nu aducem lucruri prea noi prin scriitura:

„Ma Ionut, sa nu-ti para rau ca stai la coada.
Pai imi pare nea Costele, cum sa nu-mi para? Nu am si eu lectii de facut? Nu m-as duce si eu sa ma joc? Si-apoi nici nu stiu daca apucam sa luam ceva.
Nu trebuie sa te gindesti asa. Si coada e o scoala a vietii. Aici cunosti multi oameni si afli multe lucruri. Eu am trait mai mult la coada dacit acasa. Ca acasa cu cine sa vorbesc? Tu n-ai vazut? Mai afli cum sa incalzeste lumea, cum face rost da lumina cind e curentu’ taiat, cum izgoneste tintarii. N-ai vazut ca inveti si matematica? Si io cred ca domnisoara Calomfirescu, adica doamna Georgescu acuma, te-a invatat si ceva romana. Ca sa nu mai vorbesc ca ai citit si poeziile lu’ domnu’ Georgescu. Pai io cred ca nici la scoala n-ai invatat cite invatasi aici la coada asta.
Pai la scoala va duce la practica agricola, la «Cintarea Romaniei», la cules frunze da dud pentru viermi, va invata cintece pionieresti. Cind sa mai inveti si carte? Da’ la coada mai ai timp sa respiri si le-nveti pa toate pa-ndelete, ca vezi doar ce greu merge rindu’. Aici toata lumea isi povesteste viata. Asculti un om – citesti o carte, ca fiecare are povestea lui. Pa da alta parte, coada e ca o armata. Daca n-o faci, nu esti barbat. Si sa vezi tu ce rau o sa-ti para cind sa termina. Io o sa merg dupa alta, iti spui d-acuma.
Ma Ionute, ma! Toti prietenii mei i-am cunoscut la coada, ma! Ca la serviciu, ca si la scoala, lumea e invidioasa si circoteste si nu prea poti sa te-mprietenesti. Pa cind la coada, in afara da cei din fata ta care-ti sint dusmani, ca poti sa nu mai prinzi din cauza lor, cei da pa linga tine si din spate iti sint prieteni. Tu crezi ca cozile-astea sint facute asa degeaba? Pai ia gindeste-te, daca n-ar fi ele, cum ne-am mai intilni noi intre noi? Vorbesc asa, da oamenii simpli. Ca ziua lumea e la munca, seara are treburi prin jurul casei iar duminica fiecare e obosit si vrea sa-si traga sufletu’ in casa lui. Io cred ca d-aia a facut statu’ coada. Sa ne-ntilnim unii cu altii, sa mai stam da vorba, sa ne mai spunem pasul. E adevarat ca e cam inghesuiala, da’ macar nu costa bani sa stai la coada. Si daca mai si apuci ceva, pleci si fericit acasa. Ai vazut ca am vorbit si da fericire la coada? Pai la scoala vorbiti voi despre asa ceva cu vreun profesor? Io nu cred. Si acu’ daca stau bine si ma gindesc, nu-i dau dreptate lu’ Marin. Adica da, mincarea si sanatatea sint importante, da’ pentru mine fericirea inseamna mai mult sa stau la coada si sa vorbesc cu oamenii da linga mine. Parca intru in viata lor cind le aud povestirile.
Uite, intr-o zi a venit la mine nepota-miu d-aici din oras si mi-a adus da toate. O luna da zile n-ar fi trebuit sa ma duc la nici o coada. Da’ stii ce-am facut dupa o saptamina? M-am dus pa la cozi. Culmea e ca am apucat cite ceva la fiecare din ele. Numai la vreo doua nu am avut bani, da’ am cumparat pentru niste vecini care n-aveau timp sa stea la coada.
Da nea Costele, dar mata esti la pensie, nu trebuie sa-ti faci temele, nu vrei sa te mai joci….
Cum sa nu vreau? Nu vezi ca joc table mereu cu Marin? Si am si eu temele mele da facut, ca doar m-ai vazut duminica, la etapa, cind scriu in registru’ meu rezultatele meciurilor! O sa te rog pa tine sa scrii in continuare in el, ca e pacat sa ramina asa.
Asa ca, cum iti spuneam, fiecare virsta are treburile ei, sa stii!“.

„Comunismul este la moda mai ales pentru cei care nu l-au trait“, spune Doina Rusti, si ea autoarea unui roman despre comunism. Cum vezi evolutia acestei teme in urmatorii ani?

Domnule, despre comunism numai de bine! Cred ca e mai greu sa scrii literatura despre el daca nu prea ai trecut pe acolo. Despre evolutia temei, e tare greu de facut o predictie. Cred ca generatiile viitoare, in cazul in care vor avea oaresce aplecare catre trecut, vor cauta izvoare de documentare literare sau de alta natura si mai greu vor incerca sa se transpuna in epoca si sa creeze ele insele izvoare netraite, doar documentate. Asa ca noi, cei care am fost pe-acolo, ar trebui sa stoarcem tot ce se poate. Soarta temei mai depinde si de Occident. Atit timp cit capitalistul uraste comunismul, dar nu se mai satura de filme si carti cu acest subiect, viitorul va fi luminos. Dar nu stiu pe unde va scoate comunismul camasa cind capitalistul nu va mai vrea doar filmele si cartile, ci il va vrea pe el insusi, comunismul gol-golut, care sa il scoata din criza.

Redresarea seamana foarte mult cu Alimentara lui Petre Barbu din Blazare. Unul dintre punctele comune: coada.

Daca spuneti dvs., nu pot decit sa va cred pe cuvint. Spre rusinea mea nu cunosc nici cartea, nici autorul. Da, am foarte mult de citit. Revin la raspunsurile de la intrebarea 1 si va intreb: e vorba in Blazare de tot ce am indrugat eu anterior? Daca da, ramin mut. Daca nu, nu. Oare daca in doua carti diferite intilnim doua elemente aproximativ comune, putem trage vreo concluzie?

 __________________

Întrebările Anei Chiriţoiu – „Noua Literatură”

De ce o carte despre comunism la 20 de ani după 89 şi de ce venind de la un autor care şi-a trăit mai mult de jumătate din viaţă în lumea „liberă” de după?

Sunt anumite întrebări la care am răspunsuri dezamăgitoare, mai ales atunci când fac referire la lucruri care mi se întâmplă şi care nu vin dintr-o realitate imediată, palpabilă, raţională. Încerc să transform în cuvinte un ridicat din umeri, o ridicare a palmelor şi un strâns din buze şi vă spun că pur şi simplu aceasta a fost ideea care mi-a venit la trei săptămâni după ce, din anumite motive, m-am hotărât, în sfârşit, să scriu o carte. Nu ştiu de ce despre comunism, e de dincolo de mine.

Cum se face că ai ales fenomenul cozilor ca metaforă a lumii comuniste?

Pur şi simplu aceasta a fost ideea care mi-a venit. Nu am căutat o anume metaforă a lumii comuniste. Toate au venit la pachet: copilul, coada fără sfârşit şi comunismul.

S-a spus despre romanul Coada că e undeva între rîs şi plîns – cum a fost pentru tine scrierea acestei cărţi, mai mult amuzament, sau mai mult tristeţe, nervi, nostalgie?

R: Cred ca am simţit multă emoţie în timp ce scriam cartea. Şi în emoţie intră tot. Eu am încercat să fac o treabă foarte serioasă, dar, de multe ori nu puteam să mă abţin să nu izbucnesc în hohote de râs, atunci când vreo idee năstruşnică cerea să facă parte din “Coada”. Bineînţeles că totul a fost împletit şi cu nostalgie. De tristeţe nu-mi prea aduc aminte.

In schimb mi s-a întâmplat ceva foarte interesant, ceva magic. Cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei am petrecut-o în dormitorul meu, la birou (am fost cam tocilar), având un perete în faţă şi fereastra în partea stângă. Când am scris “Coada”, am făcut-o într-o “morfologie” spaţială asemănătoare şi, de foarte multe ori, în timpul scrisului, simţeam că sunt acolo, în camera mea de copil, de adolescent şi că sunt la biroul meu, eu, cel de atunci. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată, nici înainte, nici după. Probabil că plonjam adânc în cotloanele memoriei şi chiar trăiam un fel de reîntoarcere în timp. Aveam impresia că auzeam afară zgomotele copilăriei mele. A fost o experienţă incredibilă.    

Unde ai crescut? Îţi aminteşti pe pielea ta realităţile cozilor sau ale frigului?

R: Până la 18 ani am trăit în Giurgiu, la bloc. La coadă, recunosc, nu prea am stat, dar frigul a fost exact aşa cum e în carte. Nici curent electric nu prea era, aşa că, de multe ori, învăţam la lumânare. Da, frigul şi întunericul le-am simţit pe pielea mea. O singură coadă mi-a rămas pregnant în memorie, o coadă la bere la restaurantul “Doi papuci”, într-o căldură năucitoare de vară, printre bărbaţi despuiaţi de tricouri, păroşi, agitaţi şi gălăgioşi, cu pielea sfârâind la soare şi descompunându-se în miasme ucigătoare. Aproape am leşinat. Oricum, nu am prins bere.    

Pe lîngă acest carnavalesc, am găsit şi cîteva detalii oarecum pitoreşti, majoritatea legate de viaţa la bloc, de participarea la o comunitate (de locatari, în cazul acesta). Probabil că, fiind vorba de perioada în care ţi-ai trăit copilăria, amintirile tale sînt cumva schizoide, există şi lucruri de care-ţi aminteşti cu drag (care probabil că n-au de-a face cu dictatura decît indirect, prin ricoşeu), dar şi lucruri care te revoltă – din experienţa ta sau din cele povestite de alţii. Cum ne putem asuma trecutul acesta duplicitar, în care am şi trăit, am fost, poate, şi fericiţi, dar am şi suferit lipsuri şi abuzuri?

R: Cred că acest caracter duplicitar al vieţii în general, se menţine în orice tip de orânduire socială şi ar trebui să fim bucuroşi că au existat şi “derapaje” în fericire de la lipsuri şi abuzuri.

Ai scris Coada pentru copilul tău, pentru colegii tăi, pentru cei care au trăit aceleaşi lucruri şi şi le pot aminti citind cartea sau mai degrabă pentru cei care nu le-au cunoscut, dar trebuie (poate?) să le ştie, pentru cineva străin de România?

Cartea am scris-o, trebuie s-o recunosc, în primul rând pentru mine. Apoi, pe măsură ce prindea viaţă, mă încercau tot felul de gânduri, a căror motivaţie nu am desluşit-o încă. Mă gândeam că e mare lucru să las o carte copilului meu (eu aş fi fost tare mândru dacă tata ar fi scris una), mă gândeam că este o carte „amintitoare” pentru toate generaţiile care au trăit atunci şi „povestitoare” pentru cele care vor urma.

Cum crezi că va înţelege copilul tău o carte precum Coada? Crezi că va înţelege din ea cum a fost dictatura ceauşistă pentru cei care au trăit-o?

Trebuie să spun că e cea mai grea întrebare pe care am primit-o până acum. Cred că o va înţelege aşa cum îl va lăsa cartea: îi va fi carte de poveşti în copilărie, carte de aventuri în adolescenţă, carte uitată în tinereţe şi carte de amintiri după ce eu voi pleca. Îşi va face o idee despre dictatura ceauşistă, dar pentru aprofundare, dacă va fi cazul, va trebui să mai citească şi alt fel de cărţi despre epoca respectivă. O să le citim împreună.    

Te-a interesat, scriind această carte, mai mult latura de rememorare a copilăriei sau de recuperare a vieţii sub comunism?

R: Categoric latura de recuperare a vieţii sub comunism a primat.

De ce ai simţit nevoia unor insert-uri fantastice în roman (prozele profului de mate)?

Mi s-a părut că intelectualul de la coadă, proful de mate, are nevoie de nişte refugii, are nevoie de puţină creaţie, de evadare, să-şi manifeste sentimentele într-o altă lume decât cea înconjurătoare – parcă potrivnică lui. Aşa am introdus acele inserturi, care sunt, de fapt, primele mele texte exploratorii, după ce m-am hotărât să încep să scriu.

Mai citisei cărţi româneşti despre comunism? A existat vreo documentare (chiar şi în sensul de arhivă personală) ?  Ai discutat cu cineva, ai dat cuiva să citească ce scrii pe măsură ce scriai?

M-am documentat în ceea ce priveşte poeziile şi cântecele din epoca de aur, legămintele, jurămintele şi îndatoririle pioniereşti. În rest nu am uitat nimic de atunci.

Mai citisem romanul lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă!.

Ce fel de pasaje? S-a recunoscut în carte sau e vorba de pasaje care nu descriau „exact” realităţile pe care le cunoştea mama ta?

R: În acele pasaje intrasem prea mult în intimitatea familiei şi cred că mama s-a simţit puţin vulnerabilă. Nu erau, oricum, pasaje la care ţineam foarte mult, aşa că nu mi-a fost greu să le înlocuiesc.

Putem să împărţim, în linii mari, cărţile despre dictatura comunistă în cărţi de rememorări hardcore, de condamnare, şi cărţi care nu se preocupă în primul rînd de condamnare, ci de rememorări la firul ierbii. Care dintre cele două ţi se par mai oneste, care ţi se pare că face dreptate istoriei?

Oneste mi se par amândouă, dar când mă gândesc la a face dreptate istoriei, îmi piere orice zâmbet de pe buze şi-mi dau seama că nu cunosc modalitatea în care se poate realiza acest lucru. Prin urmare nu-mi pot da seama care dintre ele ar putea să-l facă.

Tonul cărţii tale nu e de condamnare categorică, ci mai degrabă de rememorare ironică, uneori amară. E ceva ce se explică prin faptul că vocea naratoare aparţine copilului sau prin opţiunea ta ideologică?

R: Nu, aşa cum ţi-am spus, pur şi simplu aceasta a fost ideea care mi-a venit. N-aş vrea să inventez acum noi înţelesuri.

Dacă ai scrie o carte despre adolescenţa ta şi tinereţea de după 89, ar semăna întrucîtva cu tonul din Coada? Şi, dacă ar fi să alegi o metaforă, aşa cum e coada pentru comunism, care ar fi ea pentru lumea de după comunism?

Nu m-aş concentra pe adolescenţa şi tinereţea mea de după 89, dar mă tentează să scriu despre lumea de după comunism. În această ipoteză tonul cred că ar fi cam acelaşi, cu mai multe nuanţe de tristeţe. Umorul l-aş estompa un pic şi aş înneca-o în mirosuri: de şină de tramvai de Ferentari, de scaun de taximetrist gras, de varză murată în Piaţa Obor, de bani ascunşi în chiloţi de plastic, de copii vânduţi pe lemne de foc, de neam de neam cu traista-n geam…Şi aş lega-o în piele de şobolan şi i-aş pune papion.  

Pălesc toate metaforele. Se-ncovoaie şi se trag din posibile titluri.  Putem să încercăm trei: „haosul”, “şobolaniada”, “duhoarea unui neam liber” .

Te-ai format mai ales în anii 90 şi 2000 şi lucrezi într-un mediu în care, probabil, vezi transformările sociale la un nivel mai macro, mai dinăuntru – de exemplu, faptul că şi azi stăm la cozi, că ne dorim lucruri pe care nu le putem avea, că libertatea de mişcare, de pildă, nu e chiar atît de mare cum pare sau cum ni se spune că este. Cum priveşti azi, prin prisma „lumii libere” (atît cît este), viaţa sub dictatura comunistă?

Cred că pentru mulţi, viaţa în comunism a fost una foarte tristă…Sunt însă şi nostalgici. Sunt mulţi oameni care au fost scoşi de comunism dintr-o sărăcie lucie şi cărora statul le-a dat casă, butelie şi un loc de muncă. Sunt mulţi alţii pentru care libertatea nu a fost importantă, dar pentru care casa, locul de muncă şi butelia date de stat, erau vitale.

Eu prefer libertatea!

Cred că e bine să ne recuperăm pe noi, împrăştiaţi între comunism şi capitalism, agăţaţi la nesfârşit într-o tranziţie bolnavă, cocoţaţi pe acoperişul unei gări, în aşteptarea vreunui tren cu vise nespurcate.

Cum a venit, de fapt, impulsul de a scrie această carte?

La acest răspuns trebuie să pornesc mai de departe. M-am întrebat într-o zi ce aş face dacă aş fi cu adevărat liber. Am încercat să găsesc un răspuns logic, pragmatic. Şi m-am gândit că cel mai înţelept lucru ar fi să faci ceva ce simţi că ţi-a dat Dumnezeu. Aşa că m-am tot gândit care ar fi darul meu. Şi m-am gândit şi m-am tot gândit… Într-o zi mi-am amintit că pe la şcoala generală eram tare priceput la compuneri. Le făceam cu drag, cu meşteşug şi chiar aveam succes. Şi mi-am mai amintit că citeam toate poveştile pământului, iar când lipsea vreo învăţătoare eram trimis să ţin clasa liniştită spunându-le colegilor mei poveşti. Aşa că m-am gândit că poate ăsta o fi darul meu. Şi l-am încercat. După câteva texte de explorare m-am hotărât, pur şi simplu, să scriu o carte.

Ţi-ai propus să mai scrii alte cărţi, ai ceva în lucru, sau vrei să te opreşti aici?

R: Aş vrea să mai scriu. Am câteva idei, dar sunt încă indecis. E şi foarte mult de citit. Îmi e foarte greu să găsesc timp pentru toate. În scurt timp vom avea şi un bebe, aşa că, probabil voi scrie noaptea împreună cu el.

Cum se face că romanul Coada are un blog? Ţi-ai propus să te ocupi singur de promovarea cărţii?

R: De promovarea oficială se ocupă Polirom şi Cartea Românească, dar trebuie să-mi ajut şi eu, cumva, cartea. Aşa că mi-a venit ideea acestui blog. Din păcate nu am timp să mă ocup suficient de el.

Dat fiind că vii din afara lumii literare, nu faci parte din grupuri, nu publici în reviste, te interesează mai degrabă receptarea critică sau receptarea „cititorilor obişnuiţi”? Întreb asta pentru că am văzut că deja ai primit nişte reacţii foarte calde pe blog de la foşti colegi de şcoală.

R: Nu pot să îndrăznesc să mă gândesc la receptarea critică, atâta timp cât nu sunt un profesionist în ale scriiturii, dar dacă ea va exista, o voi analiza şi o voi însuşi atent. De aici vor veni lecţii pentru viitor. Bineînţeles că receptarea cititorilor obişnuiţi îmi este mai la îndemână. De la ei voi culege emoţii.

Înţeleg tot de pe blogul romanului că scriitorul tău preferat este Marquez. Ţi-ai dorit să scrii ceva care să semene cu „realismul magic” consacrat de Marquez?

Mi-aş dori asta şi o s-o fac odată, dar la Coada am încercat să stau mai departe de „realismul magic”, deşi mă atrăgea ca un magnet. Ideea iniţială a fost despre o coadă fără sfârşit (nu de 12 luni cât a ajuns până la urmă) lucru care ar fi muşcat bine din  „realismul magic”, dar mi-a fost teamă de percepţia cititorului. Poate nici eu nu eram pregătit suficient pentru o echilibristică de „realism magic“ pe frânghia comunismului.  

Crezi că lui Marquez i-ar plăcea să citească Coada?

Da, cred că lui Marquez i-ar plăcea Coada! Oricum, va fi primul căruia îi voi trimite cartea după ce o voi traduce în engleză. Simt eu nevoia să-i mulţumesc cumva pentru magie şi pentru faptul că are o contribuţie importantă la naşterea acestei cărţi.

Ţi-ai propus, deci, s-o traduci în engleză? Crezi că ar atrage un cititor care n-a cunoscut dictatura decît de la orele de istorie sau de la televizor? Vrei s-o traduci tu însuţi?

R: Soţia mea o va traduce, bineînţeles împreună cu subsemnatul. Cred că va atrage foarte tare şi cititorii pe care i-ai menţionat. E ceva inedit pentru ei. Îşi va pierde însă o parte din umorul creat de limbajul personajelor.

Ce alţi scriitori îţi plac, în afară de Marquez?

Alţi scriitori care îmi plac, într-o ordine aleatoare, ar fi: Alice Hoffman, Jhumpa Lahiri, Carpentier, Borges, Fowles, Boris Vian, Cărtărescu, Dan Lungu, Radu Aldulescu etc.

Ai scris şi o povestire de succes despre Bucureşti, care urmează să apară în volumul De ce iubim Bucureştiul; e o povestire tristă, plină de „mizerie umană”, din care se poate înţelege că vinovaţi de starea oraşului sînt şi cei care-l administrează (cei doi infirmieri). Ce te deranjează cel mai mult la Bucureşti acum? Ce-ţi place (încă) la Bucureşti? Ce putem să facem pentru el?

Mă deranjează: traficul infernal, străzile prost făcute şi gropile, mitocănia urbană, seminţele. Îmi plac anumite locuri, suspendate parcă în timp, cum ar fi Cotroceniul şi câteva parcuri.

Îmi place că aici se întâmplă cultură.

Am putea să fim mai curajoşi, să luam atitudine, să ne tragem de mânecă edilii, să ne educăm mai bine copii.

Pe unde îţi place să ieşi în Bucureşti (locuri, cafenele, cluburi, plimbări)?

Îmi place să ies prin parcul Carol, îmi place o parte din Herăstrău, Cotroceniul şi Grădina botanică. Din când în când ieşim cu prietenii la poveşti pe la vreun restaurant. Demult n-am mai călcat într-un club. În schimb mergem des la teatru. Sunt tare bucuros că anul acesta am reuşit, în sfârşit, să văd Egoistul, cu Radu Beligan. Demult îl vânam şi niciodată nu găseam bilete.

____________________ 

Întrebările Andrei Matzal – „Cotidianul”

1. Aveti o meserie destul de indepartata de-ale scrisului. Cum se face ca, desi lucrati la MAI si scrieti in publicatii pe teme, din cate am inteles din biografia dumneavoastra, ingineresti, nu numai ca v-ati apucat, dar ati si reusit cu succes sa scrieti un roman?

A fost un fel de criză existenţială. Mi-am dat seama că timpul trece mult prea repede şi am simţit nevoia să-i pun o piedică, să dau cu el de pământ şi să-l ascund între coperţile unei cărţi. De acolo nu mai are unde să fugă. Nu mai are decât să se întoarcă, pentru că el devine timpul cititorului, iar timpul cititorului nu este decât timp trecut.

Mi-am dat seama că mă iau cu viaţa şi mă spulber.

Nu mai ţinem ochii deschişi, nu mai suntem atenţi la noi. Suntem ca într-un montaigne russe, îndreptându-ne spre moarte. Unii ţin ochii închişi şi aşteptă cu frică să termine cu bine, alţii chiuie şi îşi scaldă orbitele în luminile bâlciului.

M-am întrebat într-o zi ce aş face dacă aş fi liber. Am încercat să găsesc un răspuns logic, pragmatic. Şi m-am gândit că cel mai înţelept lucru ar fi să faci ceva ce simţi că ţi-a dat Dumnezeu. Aşa că m-am tot gândit care ar fi darul meu. Şi m-am gândit şi m-am tot gândit…Într-o zi mi-am amintit că pe la şcoala generală eram tare priceput la compuneri. Le făceam cu drag, cu meşteşug şi aveam mare succes. Şi mi-am mai amintit că citeam toate poveştile pământului, iar când lipsea vreo învăţătoare eram trimis să ţin clasa liniştită spunându-le colegilor mei poveşti. Aşa că m-am gândit că poate ăsta o fi darul meu. Şi l-am încercat. Şi chiar dacă nu e el, el trebuie să fie.

Ingineria şi locul meu de muncă sunt cealaltă faţă a monedei. E faţa cu care-mi plătesc cinstit viaţa. Cu scrisul doar îi rămân dator.       

2. Cum se impaca laturile acestea doua si cand gasiti timp sa mai scrieti? Este primul text de beletristica al dumneavoastra sau au mai fost si altele, in alte contexte?

 

Se împacă destul de bine. Eu sunt născut în Gemeni şi, prin urmare, pot trece cu uşurinţă dintr-un registru într-altul. Ziua îmi câştig pâinea, noaptea îmi vând visele. Moneda se-nvârte nebuneşte.

Cred că întotdeauna poţi găsi ceva timp, atunci când îţi doreşti foarte tare. Pentru “Coada” am umblat puţin la orele de somn, am renunţat la TV, am rărit ieşirile cu prietenii şi am folosit cât mai mult sfârşiturile de săptămână.

Referitor la partea a doua a întrebării, în 2008 am publicat un mic text literar în revista Tango a lui Alice Năstase şi am participat cu o poveste la un concurs de poveşti despre Bucureşti, pe site-ul www.deceiubimbucurestiul.ro. Am fost norocos şi povestea a luat locul I urmând să fie publicată alături de alte texte în volumul “Bucureştiul în 22 de poveşti”. Cam acestea au fost antecedentele mele literare.

3. Ionut are, intr-un fel, biografia copilului generic care s-a format in Romania comunista. Ati creat personajul acesta pornind de la propria experienta sau/si facand un fel de portret-robot al copilului comunist, din povestile prietenilor, cunoscutilor?

 

Nu am avut o intenţie anume. După ce m-am hotărât să scriu o carte, mi-am trimis mintea să-mi caute ideea. După vreo trei săptămâni a venit cu ea. Un copil care merge la o coadă la tacâmuri, o coadă fără sfârşit la care se întâmplă viaţă pur şi simplu, cu nuntă, cu înmormântare, cu zile onomastice, cu discuţiile dintre oameni, totul împletit cu amintiri din acele vremuri. Am folosit ceea ce am trăit, ceea ce doar am văzut, povestiri ale altora şi ficţiune.  

 4. Reformuland putin intrebarea dinainte, cat din cartea dvs. este fictiune si cat experienta traita?  

 Mi-e tare greu să lucrez cu procente în literatură. Acum, după ce am scris cartea, am impresia că am trăit tot ce e între copertele ei. De fapt, nici nu mai pot să separ experienţa trăită de ficţiune. Ar fi ca şi cum i-aş despleti magia şi nu mai am acest drept. Cartea îşi trăieşte propria viaţă acum.   

 

5. In ultimii ani, Romania a inceput sa exporte, la nivel cultural, foarte multa literatura, arte vizuale si filme cu si despre comunism. Cum vi se pare fenomenul acesta? Este reductionist sau, dimpotriva, perfect firesc si coerent, pentru ca recupereaza un hau istoric? 

Cred că e un fenomen normal. Sunt convins că se întâmplă acelaşi lucru cu majoritatea ţărilor fost comuniste. În general o ţară exportă lucruri pe care le face bine şi care sunt cerute în alte ţări. Capitalistul e interesat de comunism în aceaşi măsură în care cel ce trăieşte în comunism e interesat de capitalism. Să ne gândim numai, cum ne uitam la serialul Dallas înainte de ’89.

Cred că literatura, artele vizuale, filmele care îşi trag seva din perioada comunistă pot fi generatoare de mari emoţii, iar emoţia e căutată oriunde.

Implicit se recuperează şi hăul istoric de care amintiţi.     


6. La prima lectura, „Coada” mi s-a parut cumva scrisa dintr-o suflare, foarte spontana, fara artificii. Cand v-ati apucat sa scrieti, ati facut-o pur si simplu, mai degraba ca pe un jurnal, sau ati studiat tehnici literare si ponturi despre scriitura?

 

Personal nu cred în scrisul dintr-o suflare sau, cel puţin, nu este acesta cazul meu. Cred, în schimb, în meşteşugul cuvintelor, în lutul lor bun, în gândul care le caută prin toate ungherele lumii, le spală, le usucă şi le înşiră pe foaie, apoi le taie, le îndoaie, le topeşte şi le renaşte aşa cum vrea numai el. 

Cu toate astea, habar nu am de vreo tehnică sau vreun pont despre scriitură. Singurul lucru pe care  l-am urmărit a fost să păstrez o structură foarte simplă a textului, dar nu a fost foarte uşor. Cuvintele tind să se cheme unul pe celălalt şi să se bulucească speriate şi confuze printre rânduri. Mi-a trebuit multă blândeţe să le învăţ să aibă răbdare.   

 

7. Ati avut in minte vreun model anume de cititor cat timp ati scris cartea? Cum v-ar placea sa fie romanul dvs citit?

 

Nu m-am gândit la un model anume de cititor, dar întrebarea Dvs. îmi aduce aminte de o întâmplare. Luna trecută am fost invitat la Radio România Cultural la un interviu despre “Coada” şi cu această ocazie am şi lecturat, pentru înregistrare, câteva fragmente din carte. La sfârşitul lecturii, din camera tehnică de unde se făceau înregistrările a ieşit o doamnă care mi-a spus, emoţionată şi bucuroasă în acelaşi timp, că acele fragmente i-au adus aminte de o întreagă lume de dinainte de revoluţie. “Mi-aţi adus aminte de Takimúri!”, mi-a spus doamna. Am intrat puţin în panică. Am lăsat capul în jos căutând febril prin creier acest nume. Îmi era jenă că nu auzisem în viaţa mea de acest japonez, chinez sau ce naţie ar fi putut să fie. Văzându-mi ezitarea, doamna a continuat: “Takimúri! A băgat Takimúri! aşa strigam când aduceau tacâmuri la coadă, la noi în cartier”. Am răsuflat uşurat şi mi-am permis şi eu să zâmbesc!

 

“Coada” mi-ar plăcea să fie citită cu drag, fără resentiment, aşa cum ar citi o femeie împlinită nişte scrisori vechi de la un fost iubit.

De fapt, cartea se va lăsa citită aşa cum va vrea ea.     

 

8. Cum vedeti lumea literara romaneasca din acest moment, fiind, pana nu demult, un outsider al lumii scriitorilor?  

 

Nu s-a schimbat nimic în percepţia mea pentru că nu frecventez lumea literară românească nici acum, iar faptul că am scris o carte nu m-a transformat într-un obişnuit al lumii scriitorilor. Nici nu aş avea timp.

De asemenea, îmi pare tare rău că nu am suficient timp să citesc mai multă literatură contemporană românească, lucru care m-ar ajuta în configurarea unei viziuni asupra lumii noastre literare. Oricum, din ce am citit până acum, cred că cel puţin proza românească actuală nu duce lipsă de vectori importanţi de reprezentare. 

_______________________

 

 Întrebările lui Tudor Lavric – „Cronica Română”

 1. Erai adolescent la căderea lui Ceauşescu. Cum te-a marcat „coada”? Trăim şi astăzi actualitatea „cozii” (de exemplu la vize)?

 

Probabil te aştepţi ca romanul să fie autobiografic şi de aici întebarea. De fapt cartea este ţesută din realitatea personală, realităţi trăite de alţii şi ficţiune. Coada mi-a fost mai puţin tovarăşă de viaţă mie, în comparaţie, de exemplu, cu frigul, cu care am fost foarte bun prieten, fiind nelipsit de la noi din casă. În schimb am observat-o atent, cu seriozitate de copil, fiindu-mi mereu frică de ea. Am întrebat despre ea, am mirosit-o. Coada miroase urât. Coada e ipocrită.

Din păcate se trăieşte şi astăzi actualitatea cozii. Am văzut reportaje despre români veniţi din provincie, aşteptând la ambasade zile întregi pentru îndeplinirea formalităţilor care să le permită să lucreze în străinătate, dormind  prin scările de bloc din vecinătate. Am văzut cozile imense ale pensionarilor aşteptând bilete pentru revelionul organizat de primarul sectorului 5. Am văzut cozi stufoase la casele de pensii şi la casele de asigurări de sănătate şi am văzut pensionari care împing cu umărul ca la fotbalul american. Coada la farmacie, coada la spital, coada la administraţiile financiare, coada la bănci, coada la oficiile de cadastru, coada la cantină şi coada din trafic.

S-a strecurat nenorocita printre tinerii ieşiţi în ’89, şi-a dres vocea şi a început şi ea să strige: “Jos comunismul! Jos comunismul!”.  

 

2. În cât timp ai scris romanul?

Cartea a fost scrisă în 4 luni.     

 

3. Proiecte de viitor legate de literatură?

 

Îmi doresc să continuu să scriu. Am câteva idei pentru noi cărţi. Îmi doresc tare mult să scriu şi poveşti pentru copii. Poate că voi materializa această dorinţă ajutat de bebe Tudor care va veni pe lume în luna, destul de aproape de data lansării romanului “Coada”. 

3 responses to “DESTĂINUIRI

  1. ana chiritoiu e numele intervievatoarei de la NL.
    si astept sa citesc romanul ca raspunsurile tale m-au facut atre curioasa..
    desi iti spun sincer ca ma tem de cliseele „vietii in comunism” ca de mere acre.. dar tonul tau pare suficient de inteligent incat sa nu fie asta o reteta ingusta de atras publicul tanar cu o tema la moda si atat. felicitari oricum pentru „intrarea” in lumea literara🙂

    • Iti multumesc tare mult! S-ar putea sa mai fi scapat si ceva clisee, dar se pierd in imensitatea de coada fara sfarsit🙂

      • Draga domnule, draga… Am stat la coada la statul nostru ca doar s-o scurta din coada. Da, avem cozi, amintiri, codite balaie, codite blonde, codite pe creier, codite pe stomac, codite pe bancheta din spate…
        Adi Mota, un fost absolvent al ATM.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s