„COADA” – văzută de ŞERBAN TOMŞA

Scriitorul Serban Tomsa, ales fauritor de cultura,  mi-a facut onoarea sa se aplece asupra cartii mele si sa scrie o minunata recenzie. Multumindu-i pentru efort,  cu mare placere si recunostinta o dezvalui mai jos.

Despre Serban Tomsa

 

O privire plină de prospeţime asupra unei lumi ticăloşite şi ( nu de tot ) dispărute

De la De veghe-n lanul de secară, romanul lui Salinger, am început să vedem altfel copilăria : o filosofie de viaţă, nelipsită de duritate şi de cruzime, dar şi de o anumită maturitate. Cât de departe suntem de Să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee, unde inocenţa era la ea acasă ! Povestirile cu copii şi adolescenţi scrise de Dan Lungu sunt foarte reuşite, iar inflexiuni ale unor voci narative juvenile, teribiliste şi cinice găsim la Ionuţ Chiva , Dumitru Ungureanu, Florina Ilis şi la teleormăneanul Dan Miron, al cărui roman Scândurica nu a fost suficient de bine mediatizat, în ciuda faptului că a apărut la Polirom. Coada lui Dragoş Voicu urmează două trenduri care s-au dovedit de mare succes în literatura română de azi : naraţiunea la persoana întâi şi o viziune neconvenţională asupra copilăriei. Nu mai era necesar decât talentul autorului, pentru a face o carte frumoasă. Şi Dragoş Voicu este înzestrat literar cu prisosinţă, având în plus ideea de a privi, prin ochii unui copil, o lume dispărută. „Coada” este tema romanului scris de Voicu, toposul care ordonează toate firele epice ale cărţii, modul de viaţă al unei comunităţi înfometate, visul fiecărui cetăţean şi centrul unei lumi care nu trăieşte decât pentru a mai prinde „tacâmuri” la „Alimentară”. Trăind nu departe de Bucureşti, îmi amintesc, de asemenea, de „calculatoare” ( capete de porc ) şi „adidaşi” ( picioare ale aceluiaşi animal). Este o lume care îşi acceptă cu seninătate şi cu firesc anomaliile, lipsindu-i conştiinţa că trăieşte într-un regim de război. Când la „Redresarea” se „băgau „ de-ale gurii” are loc un adevărat exod al populaţiei către locul cu pricina. Faptul că acolo se vinde ceva cât de cât comestibil este evenimentul central al cartierului şi al tuturor zonelor cunoscute din oraş. E interesant că bananele, ciocolata, măslinele şi portocalele sunt considerate nişte produse miraculoase care aduc fericirea norocoşilor care şi le pot procura. Iată ce putea visa un copil : „În vis se făcea că pe câmp, în loc de fluturi zburau în toate direcţiile banane galbene, grase şi mari cât dovlecii turceşti, pe care le prindeam cu plasa şi le devoram pe loc. În curte, în meri, peri, pruni şi caişi creşteau tot banane, iar clăile de coceni se transformaseră în clăi de coji de banane. În grădina de legume, unde ştiam că mamaia pusese morcovi, răsăriseră mândreţe de banane cu frunze de morcovi la cotor. Un miros ameţitor mă cuprindea din toate părţile. Credeam că şi eu mă voi transforma în banană. Dimineaţa, când m-am trezit, am simţit gustul inconfundabil al celui mai gustos fruct de pe pământ. Într-o noapte, am visat că tata îmi umpluse tot dormitorul cu banane şi când am deschis uşa, bananele s-au prăvălit peste mine şi m-au acoperit. Ore întregi am stat singur, cocoţat pe lada de la studio, mâncând banane şi împăturind cu grijă cojile, pentru a le arăta colegilor care nu m-ar fi crezut, nici în ruptul capului, că am avut o cameră plină. „ Perspectiva narativă este foarte coerentă, iar privirea pe care copilul o aruncă asupra lumii este plină de curiozitate. Discursul epic emană sinceritate, totul petrecându-se la vedere, în plină lumină. Aparenta naivitate a personajului-narator, un copil în vârstă de 12 ani, numit Ionuţ, pune societatea comunistă într-o lumină crudă, comică, nemiloasă. Derizoriul capătă dimensiuni fabuloase, aceasta fiind dintre marile însuşiri ale cărţii. Pe fundalul blocurilor în construcţie, copiii se mândresc cu brelocuri, cheile de la apartamente şi panglicile de care acestea erau legate : „ Era unul Manase în blocul vecin care avea un şnur făcut din piele şi era cel mai tare. Avea al naibii şi o cheie curată, galbenă, cu cap pătrat şi cu zimţi noi. Eu aveam o panglică nenorocită care se murdărea mereu şi o cheie coclită, cu cap rotund şi zimţi tociţi. Ca să nu mă fac de râs, purtam cheia pe sub tricou. Manase şi-o scotea mereu peste orice purta. Dar şi când am făcut rost de breloc, am trecut înaintea lui.” Locul de joacă preferat de copii este şantierul. De acolo ei îşi pot procura toate lucrurile de care au nevoie : sârme, cabluri, piuliţe, şuruburi, electrozi, placaj şi carbid cu care îşi fac puşti bubuitoare. „Ţevile cu gornete”, „invizibilele” şi „pocnitorile” sunt alte arme pe care şi le construiesc băieţii. Micuţii consumă, pe furiş, hrana muncitorilor de pe şantier. La baraca de pâine vinde tanti Zina „ o doamnă cu părul creţ, coafat, cu unghii roşii, lungi şi dată mereu cu ruj. Ne plăcea de ea pentru că avea ţâţele mari şi tremurătoare ca piftiile.” Personajul-narator nu-şi poate dezlipi ochii de la podoabele planturoasei femei. Împreună cu tovarăşul său Popa, care face rost de un binoclu, o spionează pe tanti Zina toată ziua. Sunt surprinşi de bărbatul ei care le confiscă binoclul. Se răzbună şi ei în felul lor, anunţând-o pe Zina la telefon că Doru o „vizionează” pe Geta, „curva” mutată de curând în blocul lor. Există în Coada lui Dragoş Voicu o tehnică a supradimensionării obiectelor, o rafinată hiperbolizare care sugerează că lumea pe care o reînvie se conduce după legi stranii, străine pentru lumea civilizată. Sunt trecute în revistă bicicletele, pungile, scăunaşele pe care se aşează cumpărătorii, şepcile pe care aceştia le poartă şi, în general, toate elementele care au importanţă în viaţa oamenilor. Chiar ideea de a imagina o coadă fabuloasă, care înfăşoară oraşul de mai multe ori şi durează 12 luni, este excepţională. Anotimpurile trec unul după altul, câte o femeie naşte, unii îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc sau mor. Se discută în turbare pe cele mai diverse teme, după cum scrie şi în inspirata prezentare de pe ultima copertă :” copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cârnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere.” Adică despre tot ce formează existenţa cenuşie a unor oameni, în fond, profund nefericiţi. Dar care nu prea îşi dau seama de asta, fiindcă nu au timp să mediteze la condiţia lor şi nu cunosc alternative la ceea ce trăiesc. Pionierul Ionuţ este un portretist vigilent. Nea Marin, nea Costel, tanti Nuţi, tanti Didina, tanti Tudoriţa sau domnul Georgescu, profesorul care scrie poveşti, sunt excelent „prinşi”. Locuitorii de la bloc petrec în fiecare duminică : „lumea se trezea de dimineaţă şi scotea boxele cu muzică pe fereastră. Zeci de melodii se auzeau în acelaşi timp în cartier. Nu prea puteam să-mi fac temele. Apoi bărbaţii ieşeau la colţul blocurilor cu grătarele şi încingeau focul cu benzină de la Brătan, magazioner la PECO. În aşteptarea jarului făceau şi câte un joc de table pe lângă foc. Atunci mi se părea că toată lumea era fericită. Tot cartierul era învăluit în fumul grătarelor şi în muzicile care răzbăteau de la ferestre. Şi noi copiii coboram pe lângă taţi şi gustam din fripturile care tocmai se făceau. Pe atunci era la televizor filmul Tarzan. Strigam cât ne ţinea gura aşa cum făcea şi el :” Aăăa ăaa !” […] Spre seară oamenii coborau la bănci, iar cei care nu mai apucau loc stăteau pe scările blocului şi vorbeau despre câte şi mai câte, spărgând seminţe. Ce de coji rămâneau după ce plecau ! Noi, copiii, le luam în pumn şi ni le turnam în cap.” Viaţa merge înainte şi evenimentele din oraş curg în paralel cu cele de la coadă. Şcoala stă să înceapă şi pionerul trebuie să se tundă, prilej cu care este adus în discuţie statutul special al frizerilor care beau… Pepsi. Un prilej pentru fiecare de a-şi arăta importanţa este parada sifoanelor : „Păi, toată lumea se întâlnea cu toată lumea când mergea la sifoane şi una era să ai în mână un sifon de inox de şapte şi una să ai unul de sticlă de doi. Cine avea inox de şapte era tare.” Mă gândesc ce carte genială ar fi ieşit Coada, dacă lui Dragoş Voicu i-ar fi trecut prin cap să relateze întâmplările la prezent ! Dar şi aşa avem în faţă un debut de excepţie, o carte fermecătoare, scrisă alert, care se citeşte pe nerăsuflate. La şcoală, sunt evocate, sistematic, îndatoririle pionereşti, legământul pionierului, cântecele patriotice, ceremonialul prezentării raportului, caietele cu oracole.. Nu este uitată perioada de „practică agricolă” Pentru un pachet de Kent şi un „săpunel” se putea obţine izbăvitoarea scutire de umilitoarea perioadă. Se culeg roşii, fasole, struguri. Hazlie este întâmplarea cu iepurele mort, găsit de bunicul băiatului. Pentru asta, moşul este anchetat de miliţie care îl amendează. Soţia bătrânului îi omeneşte pe miliţieni cu vin şi cu o găină friptă, iar la plecare le dă câte o traistă cu mălai şi făină şi două şiruri de ardei iute, „că aşa să trăieşte, măăă, în lume !”, după cum precizează femeia. Teoria pe care i-o face ţăranului unul dintre miliţieni face toţi banii :” – Auzi, bre, nea… în toată cariera mea dă miliţian nu am mai văzut şuşoi mort de bătrâneţe. Ăştia nu moare dăcât ori prinşi, ori vânaţi, ca să ştii şi matale ! Şi chiar dacă murea dă bătrâneţe, era prost şuşoiu să moară el aşa, într-un şanţ, ca să-l găseşti mata ?” Erotismul copilăriei este prezentat fără menajamente, dar şi fără detalii suplimentare „Ea a făcut prima din clasă sex, cu Bruno de la a Vlll-a, pe catedră, după ore.” Creşterea viermilor şi concursurile „artistice” stârnesc mai mult interesul naratorului. Sunt pomenite şi celelalte preocupări ale pionierilor : colectarea maculaturii şi a sticlelor goale. Coada este, din acest punct de vedere, o adevărată monografie a pionierului care învăţa în societatea trecută. În acelaşi timp, coada continuă să crească :”Oraşul era înfăşurat până la sufocare în coada de la tacâmuri.” Poveştile scrise de profesorul de matematică sunt citite în familia lui Ionuţ şi se poate spune că Dragoş Voicu are posibilităţi artistice şi în această direcţie. Descrierile profesorului de matematică sunt foarte poetice :”Camera cocoşată ca o bătrână uitată de moarte pe o bancă de lemn într-un sat părăsit, abia mai răsufla, sprijinită pe pereţii galbeni, acoperiţi din loc în loc cu puf negru adus de umbra timpului pentru viitor. Păianjeni uriaşi se năşteau din crăpăturile viguroase ce străbăteau fiecare perete de la un colţ la altul, până la inima împletită din ciment şi apă…. Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.” Discuţiile pe tema unor operaţii aritmetice se încing şi nea Marin e gata să o păţească, fiindcă un miliţian îl avertizează că a intrat „pe penal”, din moment ce şi-a permis să contrazică un profesor de matematică într-o problemă de specialitate. După începerea şcolii, viaţa băieţelului intră într-un ritm infernal :”Aşa că m-am dus la practică. Plecam la opt dimineaţa şi mă întorceam la cinci după-amiaza. Veneam acasă să aduc ce luam de la câmp, mâncam şi plecam la coadă. La opt după-amiaza venea tata şi mă schimba. Stătea la coadă până dimineaţa când pleca direct la serviciu. Noaptea dormea pe un scăunel aşa cum dormeau şi ceilalţi…” După meditaţiile la limba română, copilul îi strecoară profesoarei banii „la elasticul fustei, cum văzusem că făcuse tata cu o asistentă la spital.” Ziua de naştere este sărbătorită la coadă. Untul pe care-l foloseşte mama copilului pentru tort provenea „de la tanti Rodica de la noi de pe scară, care lucra la fabrica de lapte” şi există pericolul ca familia să fie supusă oprobriului public, fiindcă obţine produse alimentare prin relaţii oculte. Pentru ca petrecerea să fie pe cinste, sunt aduşi lăutarii şi se încinge grătarul. Toţi cei care stăteau la coadă dau fuga până acasă pentru a-şi aduce câte ceva să pună pe grătar… Vine iarna, transpiraţia lui nea Marin nu se mai simte atât de puternic, dar în apartamente domneşte frigul. Familia se încălzeşte cu o sobă electrică, apoi cu una pe motorină. Holul este izolat de apartament prin pături groase. La coadă se sărbătoresc Crăciunul, Anul Nou, Paştele şi 23 August. Tot acolo sunt primiţi colindătorii, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, se discută despre curent, lumânări, baterii de maşină, ţânţari, ultrasunete, alternatoare, redresoare şi fericire. Un plutonier le explică oamenilor că nu e bine să consumi nimic din ceea ce nu-ţi permite „statul”. Singurul care o duce bine, nu stă la coadă, are frigiderul plin şi poate face rost de orice este Arnăutu, ofiţer de miliţie. Până la urmă profesorul Georgescu se căsătoreşte, la coadă, cu domnişoara Calomfirescu, iar nea Costel moare. În cuvântarea sa funebră, nea Marin nu uită să pomenească de faptul că nea Costel fusese un patriot adevărat… Finalul volumului este foarte bun şi probează, o dată în plus, vocaţia puternică de prozator a lui Dragoş Voicu. Iată cum este redat momentul în care încep să se vândă „tacâmurile” : „Mai în faţă era ferestruica magică prin care ieşeau tacâmurile. Era, de fapt, o decupătură cât o foaie de hârtie de caiet studenţesc, făcută într-o uşă de fier. În jurul decupăturii, zeci de mâini ţinând strâns banii de hârtie se agitau haotic ca şi cum cei cărora le aparţineau erau gata să se îneca. Erau fel de fel de mâini înnebunite : mâini fine, cu degete lungi, osoase, mă gândeam că sunt de profesori, mâini groase cu cârnaţi în loc de degete, pumni micuţi de femei şi pumni groşi, munciţi, ca ai lu nea Marin. Mâinile lungi şi subţiri erau cele mai calme. Ţineau banii întinşi către cer, căutând parcă o gură de aer de respirat. Mâinile groase, cu cârnăciori, erau cele mai înverşunate.” Reuşita la o astfel de coadă este un act de eroism. Tatăl, în postură de erou care a triumfat într-o bătălie grea, îl invită pe băiat la cofetărie, iar acasă, noaptea, patul părinţilor scârţâie „până dimineaţa”. Deşi e debutant, Dragoş Voicu dovedeşte o mare abilitate de construcţie, fiindcă în ultimul capitol ştie să arunce o lumină întunecată asupra acestei lumi aparent fericite : „Eu m-am făcut miliţian ca domnul Arnăutu. Acum sunt poliţist. Nu mai ştiu nimic de colegii de coadă. O singură dată am mai aflat ceva despre ei. Acum doi ani trebuia să mutăm o arhivă de dosare care aparţinea fostei securităţi. Printre miile de hârtii am găsit şi o serie imensă de dosare cu numele „Coada”. Acolo am citit scurte povestiri scrise de nea Marin, nea Costel, tanti Florica, tanti Nuţi şi domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese ceva despre ceilalţi. Era şi un dosar cu numele lui tata. Nu l-am deschis. Sigur nu erau decât nişte coperţi goale.” Coada este admirabila carte de debut a unui prozator adevărat, a cărui evoluţie o aşteptăm cu cel mai mare interes.

Şerban Tomşa

One response to “„COADA” – văzută de ŞERBAN TOMŞA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s