Coada si Dilema Veche

Coadiseea
articol de Marius Chivu
Dilema Veche nr. 292, 17.09.2009

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11470

La două decenii de la Revoluţie, n-avem încă literatură despre viaţa în comunism. Anii ’80 şi bucureştenii, Cartea roz a comunismului, Cum era? Cam aşa, Tovarăşe de drum sau Cealaltă jumătate a istoriei sînt cărţi de memorialistică şi istorie orală care conţin, involuntar, pagini de mare literatură, lucru care face şi mai ciudată constatatea de mai sus. Viaţa privată într-un regim totalitar este dramatică în sine şi are un grad de absurd şi inedit atît de propice literaturii, încît e de neînţeles cum scriitorii nu speculează o astfel de experienţă trăită intens, pe bune, pe propria piele. Relaţiile pervertite dintre oameni, complicitatea şi solidaritatea, dar şi suspiciunea şi trădările, eforturile lor de a trăi decent, revoltele mute şi fericirile subversive, improvizaţiile vieţii, umanitatea supravieţuind, toate acestea sînt mari teme literare lăsate încă într-un curios stand-by. Să nu fiu înţeles greşit, recuperarea literară a acelei perioade nu trebuie să aibă de-a face, în mod direct sau obligatoriu, cu documentele şi cu adevărul istoric, cu perspectiva morală, condamnarea politică sau resentimentul ideologic. E vorba, pur şi simplu, despre cum o jumătate de secol de viaţă cotidiană în comunism a rămas deocamdată un teritoriu insuficient explorat de literatura noastră postdecembristă. Cum trăiau oamenii atunci? Ce idealuri, drame, conflicte sau frustrări aveau? Ce viaţă duceau? Cunoaşterea Istoriei nu se realizează doar prin accesul la statistici şi tratate, cu inefabilul uman „supt vremi“ se ocupă literatura cu mijloacele/intenţiile ei mai mult sau mai puţin artistice. Or, scriitorul-martor-al-Istoriei este un concept neonorat de literatura noastră, altfel plină de scriitori vocali şi foarte orgolioşi.

Am făcut aceste consideraţii pentru că romanul de debut al tînărului Dragoş Voicu este remarcabil nu atît prin realizarea literară, doar onorabilă, cît prin intenţia exprimată în dedicaţia autorului: „Generaţiilor care ştiu, spre amintire; generaţiilor viitoare, spre povestire“. Miza micului său roman nu este, deci, strictamente estetică, ci şi morală. Scriitorul nu judecă, nu condamnă, nu are o teză anume, doar că îşi aminteşte şi povesteşte şi pentru cei de după. Îşi concepe multe fraze ca pe nişte definiţii (procedeu destul de neliterar) şi enumeră mult, dar nu în sensul postmodern al listei, ci în cel documentar, cu toate astea trecutul – cu situaţiile, obiceiurile, obiectele, limbajul specific etc. – este sublimat într-o carte care rămîne, totuşi, o formă de divertisment. Şi romanul lui Dragoş Voicu, scris simplu şi cu mult umor, este cît se poate de agreabil în ciuda inconsistenţei şi a uşurătăţii sale artistice. Intenţiile tînărului scriitor sînt, aşadar, admirabile, doar competenţele sale ceva mai modeste, deşi nu duce lipsă de talent.

Cartea este povestea la persoana întîi a poliţistului Ionuţ Petrescu care, vorba cîntecului lui Mihai Maximilian pus drept motto, în anul 2000 nu mai este copil, dar îşi aminteşte cum şi-a petrecut copilăria la coadă în anii ’80. Coada este (supra)personajul colectiv şi simbolic al acestui roman care se deschide cu strigătul din cartier „c-a băgat tacîmuri“ la Alimentară şi se încheie la masa familiei Petrescu cu cele „două feluri de mîncare“ preparate din tacîmurile cu pricina un an mai tîrziu. Coada este o metaforă a vieţii acelor ani, odiseea convieţuirii oamenilor în zvonistică, lipsuri şi speranţă.

Constrînşi să petreacă Crăciunul, Paştele, zilele de naştere, să se căsătorească şi să moară aşezaţi în rînd (ca în situaţia blocajului din povestirea „Austrostrada din Sud“ a lui Cortázar), coada este, de fapt, nodul care leagă vieţile oamenilor: „Coada înfăşura oraşul de mai multe ori. Îmi şi închipuiam şnurul de oameni, negru şi gros învîrtit de atîtea ori în jurul oraşului şi străbătînd toate străduţele dintre blocuri şi mă gîndeam că dacă Dumnezeu l-ar fi tras de capete. Ne-ar fi sugrumat cu oraş cu tot“. Personajele de la coadă sînt umanitatea, proletară şi intelectuală, în mic a acelor ani: nea Marin, magazinerul mucalit, obez şi flatulent al Combinatului Chimic; nea Costel, pensionarul microbist care-şi va da viaţa stînd la coadă; domnul Georgescu, profesorul de matematică cu talent literar îndrăgostit şi căsătorit în timpul cozii cu profesoara de română Calomfirescu; tanţi Nuţi, moldoveanca filatoare la Fabrica de Textile căsătorită cu Dide, şofer la Ministerul de Interne; miliţianul Arsene debitînd limbajul de lemn al autorităţii atunci cînd coada dă semne de agitaţie… Solidari prin aceleaşi trei mari neajunsuri (foame, frig, întuneric), oamenii îşi povestesc şi îşi pun la cale propriile vieţi, astfel că pentru micul Ionuţ coada, această aşteptare a guralivilor care luptă pentru mîncare, îl iniţiază indirect în tainele supravieţuirii. Capitolul în care oamenii discută diverse improvizaţii pentru a face lumină în case în timpul penelor de curent, cu replica finală a miliţianului care-i asistă oficial-dezaprobator („Măi, tovarăşi, de ce vreţi dumneavoastră cu orice chip să aveţi curent atunci cînd nu e?“), este antologic.

Oferind cadrul tuturor acestor poveşti de viaţă, comice sau absurde ca nişte anecdote, dar şi dramatice (mama lui avortează în secret), coada este pentru Ionuţ o şcoală alternativă a vieţii sau, aşa cum îi spune şi nea Costel, „coada e ca o armată: dacă n-o faci, nu eşti bărbat“. Dacă la şcoala reală, un fel de apendice al Cîntării României, Ionuţ învaţă imnuri bombastice de slavă naţionalistă şi legămînturi pioniereşti inepte sau merge la practică agricolă, la coadă face chiar meditaţie cu profesorul Georgescu. În rest, copilăria lui are toate ingredientele „epocii de aur“: cheia purtată la gît, sifoanele, timbrele, oracolele, jocurile prin şantiere cu acele jucării „fără standarde“ (ţevi cu „gornete“, crăcane, pocnitori cu fosfor, explozii cu carbid), gumele de mestecat cerşite de la şoferii de TIR, bananele şi sucurile Pepsi cu care are tot felul de vise.

La finalul cărţii aflăm că naratorul Ionuţ Petrescu, ajuns între timp om al legii, descoperă notele informative ale protagoniştilor din „Dosarul Coada“ în timp ce participă la mutarea unei arhive. Departe de a fi doar o relativizare a imaginii şi poveştilor evocate, acest detaliu final poate însemna şi faptul că impulsul confesiv al poliţistului este dat de necesitatea scrierii unui fel de contra-raport care să restabilească adevărul. De unde şi latura explicit documentară a romanului, inserturile ilustrative din materialul epocii care lasă mereu senzaţia de umplutură, de adaos forţat, inadecvat literar.

Scris simplu, limpede şi dinamic, aşadar cu instinct, dar grăbit şi fără consistenţă, populat de personaje pitoreşti conturate fin din cîteva tuşe şi condimentat cu mult umor, nu neapărat cu nostalgie, dar uşor schematic şi preponderent anecdotic, alternînd realismul-documentar cu fantezii cvasi-alegorice şi cu secvenţe poematice, dar prea eterogen, Coada este un roman pe cît de agreabil, pe atît de inegal. Felia de viaţă şi de umanitate pe care Dragoş Voicu o decupează din epocă, cu destul talent, este însă nepreţuită. Compensează, dar, mai ales, promite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s