OPINIILE CRITICILOR

MARIUS CHIVU

http://www.adevarul.ro/articole/viata-la-coada.html

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11470

_______________________

ELENA CRAŞOVAN

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2009.pdf

_______________________

COSMIN CIOTLOŞ

http://nrv.radiocultura.ro/?p=200

________________________

ALEXANDRU OLTEAN

http://www.artactmagazine.ro/coada.html

http://www.artactmagazine.ro/the_line.html

________________________

PAUL GORBAN

http://paulgorban.blogspot.com/2009/07/dragos-voicu-si-coada-securistilor.html

________________________

CĂTĂLIN STURZA

http://catalinsturza.ro/?p=648

_______________________

DAN C. MIHĂILESCU

http://www.protv.ro/emisiuni/shows/omul-care-aduce-cartea/video-dragos-voicu-coada/24575/pagina-1.html

________________________

HORIA GÂRBEA

http://www.sfin.ro/articol_16767/epoca_de_aur_tacamuri_de_pui.html

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1246&editie=59

_______________________
PAUL CERNAT – “OBSERVATOR CULTURAL”, 04.06.2009

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=21878

O coadă la tacîmuri

Debutul editorial în proză al lui Dragoş Voicu (n. 1975, în prezent angajat al Ministerului de Interne în domeniul managementului proiectelor) este unul bine ţintit, în condiţiile în care seria de scurt-metraje cinematografice Amintiri din Epoca de Aur a lui Cristian Mungiu&Co. sau romane de scurtmetraj precum Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu sînt încă bine primite la export pe o piaţă occidentală saturată de vintage-uri ale Estului postcomunist. În România însă, producţia de nonfiction pe această temă şi-a cam trăit traiul. A venit acum timpul ca din acest relativ bogat şi generos filon să apară şi ficţiuni consistente. Cîteva au apărut deja.

Recent premiat la concursul de debut pe 2008 al Cărţii Româneşti, microromanul Coada nu e mai mult decît o cărticică simpatică şi plăcută. Dar nici mai puţin. Oricum, ideea lui (coada la „tacîmuri“ de pui ca personaj colectiv şi simbol fabulos) mi se pare productivă. Ca unul care mi-am petrecut ceva ani din viaţă la cozile din ceauşismul tîrziu şi am mai şi scris despre ele, ştiu că un prozator de forţă ar putea, la o adică, extrage adevărate capodopere narative dintr-un astfel de material. Nu e cazul aici, dar în sfîrşit…

 

Dragoş VOICU, Coada, Editura Cartea Românească, Colecţia „Proză“, Bucureşti, 2009, 176 p.

 

Instincte bune

 

În „dedicaţia“ romanului, Dragoş Voicu îşi dezvăluie mizele („Generaţiilor care ştiu, spre amintire/Generaţiilor viitoare, spre povestire“), jucînd pragmatic la două targeturi generaţionale: cel de „pedagogie a memoriei“ şi cel al „divertismentului“ fabulatoriu. Nu-i rău, chit că filologii pretins profesionişti ai scrisului vor strîmba din nas în faţa unui poliţist venetic în ale literaturii. Parafrazînd o replică din Delirul, aş spune că Voicu are, ca şi al lu’ Parizianu, „instincte bune“. De prozator, fireşte. Lucru esenţial: ştie pe ce butoane literare să apese şi nu-şi plictiseşte nici un moment cititorii. Deşi autorul ei nu are nici „meseria“, nici experienţa competiţională a lui Dan Lungu (voi arăta mai încolo care îi sînt hibele), Coada se citeşte cu mai multă plăcere decît agreabila, dar unilaterala Sînt o babă comunistă! De ce? Mai întîi, pentru că reuşeşte într-un stil simplu, limpede şi eficient, de o naivitate jucat-mucalită, să facă dintr-o coadă la tacîmuri de pui forţa portantă a romanului, cea care îi imprimă dinamism epic şi sens supraindividual, vertebrîndu-l corespunzător. În definitiv, experienţa ceauşistă a cozii este în sine o poveste emblematică, implicînd un conflict „epopeic“ (bătălia pe viaţă şi pe moarte pentru hrana familiei!) şi o sociologie specifică… În al doilea rînd, tînărul prozator reuşeşte să creioneze, din puţine trăsături, personaje cu relief: nea Marin, magazionerul grăsan, flatulent şi hîtru, nea Costel, pensionarul de sacrificiu care moare la coadă, tatăl sufletist care ştie să se descurce la greu, Arsene, miliţian privilegiat şi virtual model pentru micul şi famelicul erou Ionuţ, domnul Georgescu, profesor de matematică romanţios şi scriitor sensibilos, inimoasele tanti Florica şi tanti Nuţi, tanti Zina, „femeia cu ţîţele mari“….

 

Există şi cîteva situaţii „absurdiste“ de efect autentic, ce ridică pitorescul anecdotic la puterea unor semnificaţii umane mai generale: un bunic de la ţară e amendat de miliţienii din sat pentru vina de a fi „împuşcat“ un iepure pe care de fapt îl găsise mort în drum, apoi bătrînul se „înţelege“ cu ei omenindu-i cu de-ale gurii pentru că… nu se ştie niciodată; domnul Georgescu, profesorul de matematică, se străduieşte să-i convingă pe oamenii muncii de la coadă că doi ori doi împărţit la doi fac trei, dar „teoriei“ sale abracadabrante i se dă peste nas cu argumentul sănătos al „practicii“; un miliţian limitat, responsabil cu bunul mers al cozii şi executant fanatic al indicaţiilor pe linie de partid şi de stat îi descurajează pe aceiaşi oameni să confecţioneze surse alternative de iluminat în timpul penelor de curent, îndemnîndu-i paranoic să facă economie răbdînd… Nu în ultimul rînd, Dragoş Voicu reuşeşte să alterneze cu destulă vioiciune reţetarul de ingrediente specifice existenţei cotidiene în Epoca de Aur – de la poeziile pioniereşti la jocurile cu „invizibile“, de la sucurile şi sifoanele din comerţul socialist la căciulile ruseşti din blană de iepure şi gumele de mestecat cu surprize, de la avorturile ilegale la penele de curent ş.a.m.d. – cu alunecări explozive într-un soi de realism magic al penuriei şi subdezvoltării. Privaţi de banane şi de chewing-gumurile occidentale (pe care le cerşesc de la şoferii de TIR) copiii au vise compensatorii în care bananele răsar, feeric, pretutindeni, iar perspectiva de a primi cîndva 10 gume capătă proporţii utopice:

„Îmi imaginam cu Popa, prietenul meu, că în anul 2000 vor exista roboţi care îţi vor da gumă gratis. Ne gîndeam că vom apăsa pe un buton şi robotul va întreba: «Cîte gume vrei»?, iar noi vom răspunde: «10 gume Turbo!», şi robotul va scoate pentru noi, pe o uşiţă aflată în burtă, cele 10 gume mult visate.

 

Pînă să apară robotul nostru, mergeam cu ceilalţi copii din blocul nostru la Vamă. Acolo, paralel cu linia ferată, se întindea coada la care trebuiau să aştepte turiştii străini trecerea frontierei. Cei mai mulţi erau turci cu Tiruri şi polonezi cu Fiaturile lor minuscule. Noi mergeam pe lîngă maşini cu mîna întinsă, strigînd: «Gumi gumi, gumi gumi!». Unii ne aruncau cîte o gumă sau cîte o bomboană. Era bătaie pe ea. Ne aruncam toţi deodată, mai-mai să ne spargem capetele“. Unele scene, şarjate, au ceva halucinatoriu, suprarealist, amintind de Iepurii nu mor de Ştefan Baştovoi: „La un moment dat vîntul s-a înteţit aşa de tare că ne apleca în stînga şi-n dreapta ca pe nişte spice. Căciulile ruseşti de iepure negru au fost smulse şi ca un roi de muşte au dispărut înghiţite de cer. Ne-am prins de mîini cu toţii ca să fim mai grei, ca să nu ne ridice vîntul de la pămînt. Cred că voia să ne trimită după căciuli“.

 

Coada ca Bildung şi microcosmos

 

Naratorul – Ionuţ, un alter ego auctorial, devenit poliţist după 1989 – îşi deapănă povestea sa şi a Cozii copilăriei sale din anii ’80 de pe coordonate postdecembriste, imprimînd romanului un caracter aparent memorialistic. Perspectiva relatării îi aparţine, în mod evident, maturului postcomunist, nu copilului din Epoca de Aur (cum tinde să creadă într-un comentariu din Cultura Mihai Iovănel, exasperat de explicaţiile oferite în exces, peste umăr, de narator), chiar dacă pe alocuri evocarea celui dintîi tinde să recupereze perspectiva candidă a celuilalt. Latura memorialistic-documentară se dovedeşte însă înşelătoare, întrucît „monografia“ socială alunecă înspre zona parabolei fanteziste, ca în Blazare de Petre Barbu (unde complexul alimentar Europa, fost circ al foamei, îşi ia maiestuos zborul spre UE): coada la tacîmurile de pui înfăşoară de mai multe ori, ca un ştreang, orăşelul de provincie, se derulează pe durata mai multor luni, iar în timpul ei oamenii se îndrăgostesc, se căsătoresc şi mor, copiii fac meditaţii etc. Pentru cei de la Coadă, oamenii din faţă sînt nişte potenţiali duşmani, iar cei din spate – virtuali prieteni, dacă faci un pas înapoi între ei. Există, apoi, „oamenii cu relaţii“, care nu stau la coadă, dar îi înnebunesc pe ceilalţi cu fumul delicios al fripturilor pe care le fac la grătare. Un adevărat microcosmos existenţial… Din acest „ax“ narativ se desprind tot soiul de „spiţe“: episoade din viaţa şcolară a lui Ionuţ (cu însemnările sentimentale din oracole, recitările pentru Cîntarea României, adunările pioniereşti, repetiţiile pentru vizitele Tovarăşului, practică agricolă şi tot restul), din viaţa extraşcolară sau din viaţa la ţară petrecută la bunicii din Drăgoşeşti, plus episodul unei nunţi la care fiul participă alături de tată în vreme ce mama avortează, în mare secret, undeva departe.

 

Treptat, Coada se dezvăluie ca un miniroman de formare. Happy-endul jucat (tatăl reuşeşte să cumpere tacîmuri, copilul e întîmpinat ca un erou, iar părinţii, de bucurie, „scîrţîie patul“ toată noaptea) va fi relativizat din perspectivă postrevoluţionară: devenit om al legii, Ionuţ descoperă notele informative ale protagoniştilor din „Dosarul Coada“, abţinîndu-se să verifice însă şi dosarul tatălui… Din loc în loc sînt reproduse, abundent, mostre de literatură secretă ale profesorului de matematică Georgescu – combinaţii eclatante de fantezie suprarealistă şi reverii liricoide, pendulînd între sublim şi ridicol. Nu ştiu dacă ele îi aparţin cu adevărat lui Dragoş Voicu sau vor fi fost recuperate de el după metoda eroului din Recycle bun de Călin Torsan. Dacă îi aparţin, atunci e un mic virtuoz în materie de mimare a veleitarismului scriitoricesc (există, ce-i drept, şi posibilitatea ca paginile în cauză să fi fost scrise, în adolescenţă, chiar de prozatorul nostru…).

 

Tacîmuri, deocamdată

 

Plină de găselniţe reuşite, cartea e inegală, eterogenă şi plombată cu „înlocuitori“, cea mai stridentă deficienţă fiind caracterul ilustrativ-parazitar al unor inserturi documentare: un capitol listează într-un colaj irelevant mostre de oracol şcolar, un altul se alcătuieşte din punerea cap la cap (de asemenea, fără funcţionalitate narativă) a unor poeme cu Tovarăşul rostite de Ionuţ şi colegii săi de clasă… Asemenea „bifări“ de ingrediente din repertoriul epocii – devenite, se pare, numere obligatorii – au ceva de remember facil. Extrasele „literare“ din opera profesorului Georgescu sînt, apoi, prea extinse şi uneori nefuncţionale, lăsînd senzaţia că autorul nostru vrea să-şi dilate microromanul pînă la un număr rezonabil de pagini.

În schimb, povestea de dragoste de la coadă, dintre profesorul de matematică şi profesoara de română Calomfirescu, e injust expediată. În fine, scena de tandreţe romantică de la nunta celor doi profesori falsează flagrant: cînd, la miezul nopţii, tatăl şi fiul ies din cortul de lîngă coadă şi contemplă luna, Ionuţ crede a identifica în „gălbenuşul“ ei de pui figura mamei absente, iar tatăl, emoţionat, taie cu un cuţit pînza cortului spre a lăsa lumina lunii să intre: „Şi-a luat scaunul şi l-a aşezat ca să poată privi luna prin tăietură. Am venit şi eu lîngă el. Mama ne zîmbea şi ne spunea să nu fim supăraţi, că vine ea acasă. În curînd a început să ningă. Fulgii se strecurau printre mama şi noi şi se aşterneau pe ţambalul îngheţat. Păreau fulgi mari de aur ai unui pui de aur la care nu mai ajungeam, la care de-abia mai speram“. Toate ca toate dar, meteorologic vorbind, e un nonsens să priveşti luna şi, în acelaşi timp, să ningă. Pentru a ninge trebuie să fie înnorat, iar în asemenea condiţii astrul nu se vede…

 

După cum se ştie, probabil, tacîmurile – poreclite „japonez“ take-muri – sînt doar gîturile, aripile, picioarele şi tîrtiţele puilor; copanele şi pieptul se vindeau separat… Ei bine, asemenea eroului său Ionuţ, Dragoş Voicu are deocamdată acces doar la „tacîmurile“ prozei bune. Romanul nu are suficientă „carne“ pentru a deveni substanţial – i-ar fi trebuit, probabil, mai multe poveşti de viaţă detaliate care să dea consistenţă Poveştii. Altfel spus – are tîrtiţă, gît, aripi şi gheare gustoase, dar nu are piept şi copane. Iar autorul lui are talent şi „idei“ narative, dar se mărgineşte să le enunţe sau să le schiţeze, neavînd răbdare, poate nici resurse să le dezvolte. Are, în schimb, darul de a merge direct la ţintă – şi la inimile cititorilor –, are feeling de povestitor şi un instinct artistic sănătos, nu are fasoane sau fiţe, iar observaţiile sale produc adesea scîntei ale imaginaţiei, atingînd fibra intimă a umanităţii unei epoci. Dacă va persevera şi se va lua (tot mai) în serios, promiţătorul Dragoş Voicu poate deveni, dintr-un „caz“ pitoresc şi simpatic, un prozator de care se va ţine cont.

 

___________________

MIHAI IOVĂNEL, 07.05.2009

http://revistacultura.ro/blog/2009/05/dragos-voicu-coada/

Coada, roman de debut, se citeste repede nu doar pentru ca e scurt. Autorul Dragos Voicu (n. 1975) face proza intr-un stil vioi, placut, precis si sigur pe sine. Fara ca volumul lui sa fie mai multe decat un romanas simpatic, bine scris si bine orientat pragmatic, el pare sa promita un autor. Vom vedea.

Descris concis, romanul e construit intr-un stil enumerativ, de lista cu digresiuni. O coada hiperbolizata si alegorica la „tacamuri” (gheare de pui, in codul epocii optzeciste), intinsa pe mai bine de un an, serveste ca fundal si motor atat listei, cat si digresiunilor.

In ce priveste partea cu alegoria, critica noastra va gasi fara indoiala puntile care leaga cartea lui Dragos Voicu de lucrari asemanatoare ale unor Kafka sau Buzzati.

In ce priveste partea cu lista, aici autorul marcheaza punct dupa punct. Prin „bine orientat pragmatic” inteleg ca autorul a avut clar in minte produsul si cititorul, si a lucrat eficient pentru optimizarea relatiei dintre ei. Produsul fiind comunismul (vai, da: inca o poveste revelatoare despre cum era pe-atunci), cititorul ideal pe care si-l fixeaza este un cititor tanar sau unul strain: repertorierea cliseelor vietii in comunism, din care romanul isi face punctul de atractie principal, acestora le va parea ceva pretios. S-ar zice ca prin trecerea timpului, care produce atat tineri cat si „straini”, romanul va avea de castigat.

Relatia produs-cititor este facilitata inclusiv prin tipul de naratiune ales. Perspectiva e naiv-infantila, neintelegatoare chipurile, care intelegerii din capul locului a adultului ii substituie un travaliu descriptiv foarte didactic si foarte util unui ins nefamiliarizat in curs de familiarizare (cum e cititorul ideal al romanului). Desi schema functioneaza, apar totusi cateva disfunctii. Principalul defect al schemei vine din faptul ca momentul naratiunii este postcomunist, iar momentul actiunii este precomunist: desi ca personaj este un copil, naratorul este un grownup. Prin urmare de ce nu se exprima ca un adult? Problema era rezolvata daca momentele actiunii si naratiunii coincideau sau erau mai apropiate. O alta problema vine din imixtiunile autorului concret in verosimilitatea naratorului-personajului sau. Autorul concret stie ca informatia trebuie sa fie inteligibila cuiva care nu a trait atunci, asa ca atunci cand vine vorba de sifon (un obiect care nu mai figureaza in enciclopedia prezentului in care apare cartea) isi pune naratorul sa scrie: „duminica dimineata lumea mergea sa-si incarce sifoanele la sifonarie. Sifoanele erau niste recipiente umplute in masinarii speciale, cu apa amestecata cu dioxid de carbon. Recipientul respectiv avea un cap cu clapeta care atunci cand era apasata elibera lichidul acidulat. Barbatii beau vin cu sifon si ii ziceau sprit. Si astazi ii zic la fel, numai ca in loc de sifon folosesc apa minerala.” (pp. 40-41). Dupa cum se vede, adresarea este aici peste umarul naratorului, direct de la autor la cititor; altfel, nimic nu justifica articolul de dictionar din citatul de mai sus. Naratorul adult care vorbeste ca un copil explica pedant, ca un adult, ce este un sifon? Cui explica? Si de ce?

Nu mi-a placut deloc nici caracterul prea transparent si autosuficient al intentiei de a burdusi carticica de info-uri relative la comunism. Autorul putea sa mai munceasca la rama lor romanesca (astfel incat sa nu arate doar a rama, cum din pacate arata mai tot romanul in ciuda ambitioasei dar naivei – tocmai pentru ca e atat de ambitioasa – metafore centrale) inainte de a umple cateva pagini cu versuri luate probabil cu copypaste de pe net – deduc asta din lipsa unor diacritice in acele pasaje (si numai acolo). Imi pare cu regret, dar un fost pionier adevarat ar trebui sa stie inca pe dinafara versurile recitate la serbarile scolare. Iaca, eu tin minte urmatoarele: „Tare mult as vrea sa fiu/ Ghiocel pe masa lui/ Strop de roua racorind/ Fruntea-ncinsa de un gand:/ De-a-nalta pe pisc de soare/ Romania-nfloritoare”. (Nici macar nu le-am recitat eu, ci o colega oarecare. In numele unei simetrii chiasmice, fetele recitau cu el, iar baietii cu ea; asta daca nu aveai norocul sa papagalicesti versuri depre Partid, Patrie sau istoria lor zbuciumata).

Nu mi-au pacut nici pasaje de felul urmatorului – care ar trebui sa transmita multa emotie – in care copilul si tatal lui, aflati la o nunta, compenseaza „poetic” (si fals in ordine artistica) absenta mamei, aflata undeva pentru un avort ilegal pe atunci (DA, Dragos Voicu o zice si pe asta):

„Pe la miezul noptii tata a iesit din cort. Am iesit si eu dupa el sa-l caut, ca nu mai venea. L-am gasit fumand o tigara, uitandu-se la luna.

- Iti place luna? Parca e un dovleac copt, zise tata.

- Imi place! Da’ parca seamana mai mult cu un galbenus urias.

- Tie nu ti se pare ca parca e un chip de femeie in ea? Parca seamana cu mama.

N-am mai apucat sa raspund ca m-a luat de mana si am intrat in cort. Orchestra luase o pauza si toata lumea flecarea vrute si nevrute. Dupa un timp, nevazut de nimeni in afara de mine, tata s-a suit cu un cutit in mana pe tambal si a taiat o bucata rotunda din acoperisul cortului. O raza de luna cat un trunchi de copac s-a pravalit peste noi. Nimeni n-a bagat de seama, in afara de mine si tata. Si-a luat scaunul si l-a asezat ca sa poata privi luna prin taietura. Am venit si eu langa el. Mama ne zambea si ne spunea sa nu fim suparati, ca vine ea acasa.” (pp. 150-151).

Cu sfiala, marturisesc si ca n-am prea inteles (prin urmare, nici n-am gustat) inserarea paginilor profesorului Georgescu (in care Voicu pastiseaza diverse stiluri). Aceste pagini, altfel haioase pe ici pe colo, nu au nici un fel de functie vizibila in afara de aceea de a da prea multe pagini unui roman prea subtiratic pentru a le primi.

Mi-au placut, in schimb, alte lucruri. Pe majoritatea le-am amintit deja in primul paragraf. Mai sunt dialogurile (expresive si diverse) si calitatea lui Voicu de a-si individualiza personajele din cateva linii. Unele scene sunt excelente: de exemplu, aceea cu iepurele gasit mort linga lanurile de porumb, intr-un sant, pentru care tataia Ghita e incadrat de doi militieni la braconaj si amendat in consecinta (pp. 55-61), sau aceea cu dilema lui „cat fac doi plus doi impartit la doi” (pp. 81-87).

Apreciez toate acestea, dar cum nu sunt, din pacate, un consumator virginal dupa tipul ideal avut in vedere de Dragos Voicu, nu ii pot trece cu vederea felul didactic in care si-a aranjat exponatele in roman, ca intr-un muzeu de garsoniera.