The Blog-Health-o-Meter™ reads This blog is on fire!.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 2,600 times in 2010. That’s about 6 full 747s.

In 2010, there were 9 new posts, growing the total archive of this blog to 46 posts. There were 4 pictures uploaded, taking up a total of 7mb.

The busiest day of the year was March 16th with 259 views. The most popular post that day was DESPRE AUTOR.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were facebook.com, life.hotnews.ro, coryamor.wordpress.com, cartearomaneasca.ro, and romanianormala.blogspot.com.

Some visitors came searching, mostly for romanul, romanul coada, serban tomsa, romanulcoada, and dragos voicu.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

DESPRE AUTOR February 2009
26 comments

“COADA” – văzută de ŞERBAN TOMŞA April 2010
1 comment

“COADA” ÎN PRESĂ February 2009
4 comments

ÎNTRE COPERTE April 2009
6 comments

DESTĂINUIRI April 2009
3 comments

Multumesc autorului si confirm faptul ca intuitiile sale referitor la intentiile mele sunt foarte exacte. 

http://arhiva.revistafamilia.ro/2009/Familia_7_8_2009_web.pdf

http://www.cartearomaneasca.ro/agenda/stiri-si-lansari/dragos-voicu-ioan-pintea-si-gelu-negrea-au-ocupat-locul-i-in-topul-anului-literar-2009.html

Dragos Voicu, Ioan Pintea si Gelu Negrea au ocupat locul I in topul anului literar 2009

Dragoş Voicu, Ioan Pintea şi Gelu Negrea, autori Cartea Românească, au ocupat locul I în topul anului literar 2009.

Dragoş Voicu a obţinut acest premiu la categoria debut pentru volumul Coada, Ioan Pintea a obţinut premiul I la categoria poezie pentru Casa Teslarului şi Gellu Negrea la categoria critică şi istorie literară pentru Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale (A-Z).

Coada a apărut la Editura Cartea Românească, în colecţia Proză şi a mai obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, în 2008.

Viaţa la coadă. O coadă la tacîmuri de pui. O coadă fabuloasă, care înfăşoară oraşul de mai multe ori şi va dura 12 luni, timp în care Ionuţ, un vajnic pionier, îi va cunoaşte pe cei care îi vor fi vecini întregul an, cîteva personaje pitoreşti care discută despre copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cîrnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere. O coadă care sfidează orele, zilele, săptămînile, anotimpurile şi totuşi… aici oamenii îşi povestesc viaţa, îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc şi, pur si simplu, mor.

O scriitură limpede, neresentimentară – sîntem în „Epoca de Aur” –, tristă, dar plină de umor. Un roman a cărui forţă magică te face să izbucneşti în hohote de rîs sau de plîns şi te lasă năucit pe muchia dintre cele două stări.

Casa Teslarului a apărut la Editura Cartea Românească, în colecţia Poezie, în 2009.

Volumul pastrează cu sfinţenie dreapta masură între celest şi terestru, dînd, nu de puţine ori, senzaţia alunecării în mundan sau pe cea a Inălţării la ceruri. Nu e un echilibru uşor de păstrat, aa ca, exact aici, in punctul de alunecare, se naste adevarata poezie.

Prin Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale (A-Z), apărut la Editura Cartea Romînească, Gellu Negrea reuseste prima incursiune exhaustiva in lumea celor aproape o mie patru sute de personaje din proza si dramaturgia lui I.L. Caragiale. Alcatuit dintr-o suita de eseuri de varii dimensiuni care comunica organic intre ele, Dictionarul… propune o lectura noua a operei unui clasic al literaturii romane si, implicit, o revizuire – polemica, de multe ori – a evaluarilor aflate in circulatie in exegetica caragialiana din trecut si prezent.

Evenimentul iniţiat de AgenţiadeCarte.ro s-a desfăşurat pe http://www.agentiadecarte.ro şi s-a numit (S)TOP CARTEA MEA.

Juriul pentru desemnarea nominalizărilor a fost format din Paul Aretzu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu şi Vasile Spiridon.

Votul deschis de AgenţiadeCarte.ro s-a încheiat vineri, 30 aprilie 2010 la ora 22.00.

Ca rezultat al unui proiect al studentilor de la Heidelberg, un fragment al romanului COADA a aparut in traducere germana, la editura POP-Verlag, in cadrul unui volum dedicat prozei romanesti contemporane ( Im kalten Schatten der Erinnerung. Ein Anthologie zeitgenössischer Prosa aus Rumänien, Ludwigsburg: Pop, 2009 http://www.pop-verlag.com/978-3-937139-76-0.htm).

Clasament final (S)TOP CARTEA MEA (1 martie 2010- 30 aprilie 2010)

http://www.agentiadecarte.ro/2010/05/clasament-final-stop-cartea-mea-1-martie-2010-30-aprilie-2010/

În urma topului de carte, (S)TOP CARTEA MEA, iniţiat la 1 martie 2010 de AgenţiadeCarte.ro, şi în urma părerilor şi voturilor exprimate de cititori pe site-ul AgenţieideCarte.ro, clasamentul s-a definitivat la 30 aprilie 2010, ora 22:00, odată cu închiderea votului.

Despre Serban Tomsa

O privire plină de prospeţime asupra unei lumi ticăloşite şi ( nu de tot ) dispărute

De la De veghe-n lanul de secară, romanul lui Salinger, am început să vedem altfel copilăria : o filosofie de viaţă, nelipsită de duritate şi de cruzime, dar şi de o anumită maturitate. Cât de departe suntem de Să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee, unde inocenţa era la ea acasă ! Povestirile cu copii şi adolescenţi scrise de Dan Lungu sunt foarte reuşite, iar inflexiuni ale unor voci narative juvenile, teribiliste şi cinice găsim la Ionuţ Chiva , Dumitru Ungureanu, Florina Ilis şi la teleormăneanul Dan Miron, al cărui roman Scândurica nu a fost suficient de bine mediatizat, în ciuda faptului că a apărut la Polirom. Coada lui Dragoş Voicu urmează două trenduri care s-au dovedit de mare succes în literatura română de azi : naraţiunea la persoana întâi şi o viziune neconvenţională asupra copilăriei. Nu mai era necesar decât talentul autorului, pentru a face o carte frumoasă. Şi Dragoş Voicu este înzestrat literar cu prisosinţă, având în plus ideea de a privi, prin ochii unui copil, o lume dispărută. „Coada” este tema romanului scris de Voicu, toposul care ordonează toate firele epice ale cărţii, modul de viaţă al unei comunităţi înfometate, visul fiecărui cetăţean şi centrul unei lumi care nu trăieşte decât pentru a mai prinde „tacâmuri” la „Alimentară”. Trăind nu departe de Bucureşti, îmi amintesc, de asemenea, de „calculatoare” ( capete de porc ) şi „adidaşi” ( picioare ale aceluiaşi animal). Este o lume care îşi acceptă cu seninătate şi cu firesc anomaliile, lipsindu-i conştiinţa că trăieşte într-un regim de război. Când la „Redresarea” se „băgau „ de-ale gurii” are loc un adevărat exod al populaţiei către locul cu pricina. Faptul că acolo se vinde ceva cât de cât comestibil este evenimentul central al cartierului şi al tuturor zonelor cunoscute din oraş. E interesant că bananele, ciocolata, măslinele şi portocalele sunt considerate nişte produse miraculoase care aduc fericirea norocoşilor care şi le pot procura. Iată ce putea visa un copil : „În vis se făcea că pe câmp, în loc de fluturi zburau în toate direcţiile banane galbene, grase şi mari cât dovlecii turceşti, pe care le prindeam cu plasa şi le devoram pe loc. În curte, în meri, peri, pruni şi caişi creşteau tot banane, iar clăile de coceni se transformaseră în clăi de coji de banane. În grădina de legume, unde ştiam că mamaia pusese morcovi, răsăriseră mândreţe de banane cu frunze de morcovi la cotor. Un miros ameţitor mă cuprindea din toate părţile. Credeam că şi eu mă voi transforma în banană. Dimineaţa, când m-am trezit, am simţit gustul inconfundabil al celui mai gustos fruct de pe pământ. Într-o noapte, am visat că tata îmi umpluse tot dormitorul cu banane şi când am deschis uşa, bananele s-au prăvălit peste mine şi m-au acoperit. Ore întregi am stat singur, cocoţat pe lada de la studio, mâncând banane şi împăturind cu grijă cojile, pentru a le arăta colegilor care nu m-ar fi crezut, nici în ruptul capului, că am avut o cameră plină. „ Perspectiva narativă este foarte coerentă, iar privirea pe care copilul o aruncă asupra lumii este plină de curiozitate. Discursul epic emană sinceritate, totul petrecându-se la vedere, în plină lumină. Aparenta naivitate a personajului-narator, un copil în vârstă de 12 ani, numit Ionuţ, pune societatea comunistă într-o lumină crudă, comică, nemiloasă. Derizoriul capătă dimensiuni fabuloase, aceasta fiind dintre marile însuşiri ale cărţii. Pe fundalul blocurilor în construcţie, copiii se mândresc cu brelocuri, cheile de la apartamente şi panglicile de care acestea erau legate : „ Era unul Manase în blocul vecin care avea un şnur făcut din piele şi era cel mai tare. Avea al naibii şi o cheie curată, galbenă, cu cap pătrat şi cu zimţi noi. Eu aveam o panglică nenorocită care se murdărea mereu şi o cheie coclită, cu cap rotund şi zimţi tociţi. Ca să nu mă fac de râs, purtam cheia pe sub tricou. Manase şi-o scotea mereu peste orice purta. Dar şi când am făcut rost de breloc, am trecut înaintea lui.” Locul de joacă preferat de copii este şantierul. De acolo ei îşi pot procura toate lucrurile de care au nevoie : sârme, cabluri, piuliţe, şuruburi, electrozi, placaj şi carbid cu care îşi fac puşti bubuitoare. „Ţevile cu gornete”, „invizibilele” şi „pocnitorile” sunt alte arme pe care şi le construiesc băieţii. Micuţii consumă, pe furiş, hrana muncitorilor de pe şantier. La baraca de pâine vinde tanti Zina „ o doamnă cu părul creţ, coafat, cu unghii roşii, lungi şi dată mereu cu ruj. Ne plăcea de ea pentru că avea ţâţele mari şi tremurătoare ca piftiile.” Personajul-narator nu-şi poate dezlipi ochii de la podoabele planturoasei femei. Împreună cu tovarăşul său Popa, care face rost de un binoclu, o spionează pe tanti Zina toată ziua. Sunt surprinşi de bărbatul ei care le confiscă binoclul. Se răzbună şi ei în felul lor, anunţând-o pe Zina la telefon că Doru o „vizionează” pe Geta, „curva” mutată de curând în blocul lor. Există în Coada lui Dragoş Voicu o tehnică a supradimensionării obiectelor, o rafinată hiperbolizare care sugerează că lumea pe care o reînvie se conduce după legi stranii, străine pentru lumea civilizată. Sunt trecute în revistă bicicletele, pungile, scăunaşele pe care se aşează cumpărătorii, şepcile pe care aceştia le poartă şi, în general, toate elementele care au importanţă în viaţa oamenilor. Chiar ideea de a imagina o coadă fabuloasă, care înfăşoară oraşul de mai multe ori şi durează 12 luni, este excepţională. Anotimpurile trec unul după altul, câte o femeie naşte, unii îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc sau mor. Se discută în turbare pe cele mai diverse teme, după cum scrie şi în inspirata prezentare de pe ultima copertă :” copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cârnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere.” Adică despre tot ce formează existenţa cenuşie a unor oameni, în fond, profund nefericiţi. Dar care nu prea îşi dau seama de asta, fiindcă nu au timp să mediteze la condiţia lor şi nu cunosc alternative la ceea ce trăiesc. Pionierul Ionuţ este un portretist vigilent. Nea Marin, nea Costel, tanti Nuţi, tanti Didina, tanti Tudoriţa sau domnul Georgescu, profesorul care scrie poveşti, sunt excelent „prinşi”. Locuitorii de la bloc petrec în fiecare duminică : „lumea se trezea de dimineaţă şi scotea boxele cu muzică pe fereastră. Zeci de melodii se auzeau în acelaşi timp în cartier. Nu prea puteam să-mi fac temele. Apoi bărbaţii ieşeau la colţul blocurilor cu grătarele şi încingeau focul cu benzină de la Brătan, magazioner la PECO. În aşteptarea jarului făceau şi câte un joc de table pe lângă foc. Atunci mi se părea că toată lumea era fericită. Tot cartierul era învăluit în fumul grătarelor şi în muzicile care răzbăteau de la ferestre. Şi noi copiii coboram pe lângă taţi şi gustam din fripturile care tocmai se făceau. Pe atunci era la televizor filmul Tarzan. Strigam cât ne ţinea gura aşa cum făcea şi el :” Aăăa ăaa !” [...] Spre seară oamenii coborau la bănci, iar cei care nu mai apucau loc stăteau pe scările blocului şi vorbeau despre câte şi mai câte, spărgând seminţe. Ce de coji rămâneau după ce plecau ! Noi, copiii, le luam în pumn şi ni le turnam în cap.” Viaţa merge înainte şi evenimentele din oraş curg în paralel cu cele de la coadă. Şcoala stă să înceapă şi pionerul trebuie să se tundă, prilej cu care este adus în discuţie statutul special al frizerilor care beau… Pepsi. Un prilej pentru fiecare de a-şi arăta importanţa este parada sifoanelor : „Păi, toată lumea se întâlnea cu toată lumea când mergea la sifoane şi una era să ai în mână un sifon de inox de şapte şi una să ai unul de sticlă de doi. Cine avea inox de şapte era tare.” Mă gândesc ce carte genială ar fi ieşit Coada, dacă lui Dragoş Voicu i-ar fi trecut prin cap să relateze întâmplările la prezent ! Dar şi aşa avem în faţă un debut de excepţie, o carte fermecătoare, scrisă alert, care se citeşte pe nerăsuflate. La şcoală, sunt evocate, sistematic, îndatoririle pionereşti, legământul pionierului, cântecele patriotice, ceremonialul prezentării raportului, caietele cu oracole.. Nu este uitată perioada de „practică agricolă” Pentru un pachet de Kent şi un „săpunel” se putea obţine izbăvitoarea scutire de umilitoarea perioadă. Se culeg roşii, fasole, struguri. Hazlie este întâmplarea cu iepurele mort, găsit de bunicul băiatului. Pentru asta, moşul este anchetat de miliţie care îl amendează. Soţia bătrânului îi omeneşte pe miliţieni cu vin şi cu o găină friptă, iar la plecare le dă câte o traistă cu mălai şi făină şi două şiruri de ardei iute, „că aşa să trăieşte, măăă, în lume !”, după cum precizează femeia. Teoria pe care i-o face ţăranului unul dintre miliţieni face toţi banii :” – Auzi, bre, nea… în toată cariera mea dă miliţian nu am mai văzut şuşoi mort de bătrâneţe. Ăştia nu moare dăcât ori prinşi, ori vânaţi, ca să ştii şi matale ! Şi chiar dacă murea dă bătrâneţe, era prost şuşoiu să moară el aşa, într-un şanţ, ca să-l găseşti mata ?” Erotismul copilăriei este prezentat fără menajamente, dar şi fără detalii suplimentare „Ea a făcut prima din clasă sex, cu Bruno de la a Vlll-a, pe catedră, după ore.” Creşterea viermilor şi concursurile „artistice” stârnesc mai mult interesul naratorului. Sunt pomenite şi celelalte preocupări ale pionierilor : colectarea maculaturii şi a sticlelor goale. Coada este, din acest punct de vedere, o adevărată monografie a pionierului care învăţa în societatea trecută. În acelaşi timp, coada continuă să crească :”Oraşul era înfăşurat până la sufocare în coada de la tacâmuri.” Poveştile scrise de profesorul de matematică sunt citite în familia lui Ionuţ şi se poate spune că Dragoş Voicu are posibilităţi artistice şi în această direcţie. Descrierile profesorului de matematică sunt foarte poetice :”Camera cocoşată ca o bătrână uitată de moarte pe o bancă de lemn într-un sat părăsit, abia mai răsufla, sprijinită pe pereţii galbeni, acoperiţi din loc în loc cu puf negru adus de umbra timpului pentru viitor. Păianjeni uriaşi se năşteau din crăpăturile viguroase ce străbăteau fiecare perete de la un colţ la altul, până la inima împletită din ciment şi apă…. Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.” Discuţiile pe tema unor operaţii aritmetice se încing şi nea Marin e gata să o păţească, fiindcă un miliţian îl avertizează că a intrat „pe penal”, din moment ce şi-a permis să contrazică un profesor de matematică într-o problemă de specialitate. După începerea şcolii, viaţa băieţelului intră într-un ritm infernal :”Aşa că m-am dus la practică. Plecam la opt dimineaţa şi mă întorceam la cinci după-amiaza. Veneam acasă să aduc ce luam de la câmp, mâncam şi plecam la coadă. La opt după-amiaza venea tata şi mă schimba. Stătea la coadă până dimineaţa când pleca direct la serviciu. Noaptea dormea pe un scăunel aşa cum dormeau şi ceilalţi…” După meditaţiile la limba română, copilul îi strecoară profesoarei banii „la elasticul fustei, cum văzusem că făcuse tata cu o asistentă la spital.” Ziua de naştere este sărbătorită la coadă. Untul pe care-l foloseşte mama copilului pentru tort provenea „de la tanti Rodica de la noi de pe scară, care lucra la fabrica de lapte” şi există pericolul ca familia să fie supusă oprobriului public, fiindcă obţine produse alimentare prin relaţii oculte. Pentru ca petrecerea să fie pe cinste, sunt aduşi lăutarii şi se încinge grătarul. Toţi cei care stăteau la coadă dau fuga până acasă pentru a-şi aduce câte ceva să pună pe grătar… Vine iarna, transpiraţia lui nea Marin nu se mai simte atât de puternic, dar în apartamente domneşte frigul. Familia se încălzeşte cu o sobă electrică, apoi cu una pe motorină. Holul este izolat de apartament prin pături groase. La coadă se sărbătoresc Crăciunul, Anul Nou, Paştele şi 23 August. Tot acolo sunt primiţi colindătorii, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, se discută despre curent, lumânări, baterii de maşină, ţânţari, ultrasunete, alternatoare, redresoare şi fericire. Un plutonier le explică oamenilor că nu e bine să consumi nimic din ceea ce nu-ţi permite „statul”. Singurul care o duce bine, nu stă la coadă, are frigiderul plin şi poate face rost de orice este Arnăutu, ofiţer de miliţie. Până la urmă profesorul Georgescu se căsătoreşte, la coadă, cu domnişoara Calomfirescu, iar nea Costel moare. În cuvântarea sa funebră, nea Marin nu uită să pomenească de faptul că nea Costel fusese un patriot adevărat… Finalul volumului este foarte bun şi probează, o dată în plus, vocaţia puternică de prozator a lui Dragoş Voicu. Iată cum este redat momentul în care încep să se vândă „tacâmurile” : „Mai în faţă era ferestruica magică prin care ieşeau tacâmurile. Era, de fapt, o decupătură cât o foaie de hârtie de caiet studenţesc, făcută într-o uşă de fier. În jurul decupăturii, zeci de mâini ţinând strâns banii de hârtie se agitau haotic ca şi cum cei cărora le aparţineau erau gata să se îneca. Erau fel de fel de mâini înnebunite : mâini fine, cu degete lungi, osoase, mă gândeam că sunt de profesori, mâini groase cu cârnaţi în loc de degete, pumni micuţi de femei şi pumni groşi, munciţi, ca ai lu nea Marin. Mâinile lungi şi subţiri erau cele mai calme. Ţineau banii întinşi către cer, căutând parcă o gură de aer de respirat. Mâinile groase, cu cârnăciori, erau cele mai înverşunate.” Reuşita la o astfel de coadă este un act de eroism. Tatăl, în postură de erou care a triumfat într-o bătălie grea, îl invită pe băiat la cofetărie, iar acasă, noaptea, patul părinţilor scârţâie „până dimineaţa”. Deşi e debutant, Dragoş Voicu dovedeşte o mare abilitate de construcţie, fiindcă în ultimul capitol ştie să arunce o lumină întunecată asupra acestei lumi aparent fericite : „Eu m-am făcut miliţian ca domnul Arnăutu. Acum sunt poliţist. Nu mai ştiu nimic de colegii de coadă. O singură dată am mai aflat ceva despre ei. Acum doi ani trebuia să mutăm o arhivă de dosare care aparţinea fostei securităţi. Printre miile de hârtii am găsit şi o serie imensă de dosare cu numele „Coada”. Acolo am citit scurte povestiri scrise de nea Marin, nea Costel, tanti Florica, tanti Nuţi şi domnul profesor Georgescu. Fiecare scrisese ceva despre ceilalţi. Era şi un dosar cu numele lui tata. Nu l-am deschis. Sigur nu erau decât nişte coperţi goale.” Coada este admirabila carte de debut a unui prozator adevărat, a cărui evoluţie o aşteptăm cu cel mai mare interes.

Şerban Tomşa

http://www.agentiadecarte.ro/stop-cartea-mea/

si votati-o la rubrica Debut

Multumesc!

Cât fac doi plus doi împărţit la doi? Părerile sunt împărţite, ceea ce aflăm citind romanul lui Dragoş Voicu, Coada, apărut la Cartea Românească în 2009. Grijuliu cu marketingul literar, autorul a făcut un blog al romanului care se găseşte aici. Până să aflăm cum stau lucrurile cu calcului aritmetic de la care pornisem, să vedem ce e cu această coadă.

Lucrurile stau destul de simplu. Cartea e relatarea, prin vocea lui Ionuţ, un băiat de vreo 12 ani dintr-un oraş de provincie, a unor episoade şi scene diverse din ultimii ani de comunism. Se pare că mulţi din autorii noştri contemporani au o adevărată preferinţă pentru genul acesta de personaj (a se vedea cartea Corinei Sabău despre care am scris nu demult sau mai vechiul roman al lui T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, despre care n-am scris încă, dar voi scrie într-o bună zi).

Viaţa în anii ’80 e plină de privaţiuni, lipsurile de tot felul fiind fundalul pe care se proiectează micile întâmplări din roman. Elementul unificator, adevăratul personaj colectiv à la Rebreanu este coada la tacâmuri de pui. Atâta că oamenii lui Dragoş Voicu nu se răscoală, ei stau la coadă cu răbdare şi resemnare, de parcă ea ar fi o fatalitate. Coada se formează la ghişeul alimentarei numite (simbolic poate) Redresarea. Se stă la coadă zi şi noapte, pe frig sau pe căldură, pe vreme uscată sau pe ploaie (când oamenii se protejează cu pungi negre). Despre ce fac aceşti oameni când nu stau la coadă autorul nu ne prea spune, căci probabil personajul-narator Ionuţ nu prea ştie, aşa că se mulţumeşte să ne relateze întâmplări din viaţa lui de şcolar, pionier care merge la muncă patriotică sau participă la montaje artistice unde sunt proslăviţi soţii Ceauşescu.

Lumea trăieşte prost, dar fiecare se „descurcă” – cine lucrează la întreprinderea textilă face schimb de produse cu cine lucrează la abator, cine vrea să facă rost de un produs considerat de lux, cum ar fi un săpun străin sau un pachet de Kent îl obţine de pe la micii traficanţi. Copilul trăieşte sub magia câte unei mărfuri străine râvnite cu ardoare:

Ne mai uitam şi cum mâncau turcii la Tiruri. Desfăceau de undeva din lateral o tăblie metalică pe care îşi aşezau mâncarea. Fel de fel de conserve colorate. Cel mai mult ne uimeau sucurile pe care le beau din nişte cutii de carton pătrăţoase cu desene pe ele. După ce le beau şi aruncau cutiile, noi le luam şi le studiam minute în şir. Nu pot să ascund că le duceam şi la gură pentru a scurge ultima urmă de suc. Era un suc extraordinar!

El visează şi la banane (rarisime şi drămuite cu grijă), şi la tot felul de gume de mestecat greu accesibile, cu naivitatea caracteristică vârstei.

Coada este în cartea lui Voicu substitutul societăţii civile. Autorul realizează portrete memorabile ale celor care o formează (nea Marin, nea Costel, domnul Georgescu, tanti Florica etc.). Sunt în roman observaţii cât pentru un tratat de sociologie a acelor vremuri. Ele sunt întrucâtva pe linia eforturilor depuse în ultimii ani pentru colectarea de amintiri şi impresii de viaţă din comunism, întreprindere căreia trecerea timpului îi împuţinează din ce în ce mai mult şansele de reuşită. Coada devine locul unde oamenii îşi petrec nu doar o bună parte a traiului, ci de multe ori şi cele mai importante momente ale vieţii. Doi tineri intelectuali, profesorul de matematică Georgescu şi profesoara de romană Calomfirescu se cunosc la coadă, se îndrăgostesc unul de celălalt şi fac nunta… tot la coadă, căci nimeni nu vrea să-şi piardă rândul. Elevul Ionuţ face meditaţii cu cei doi – evident tot la coadă. Unul din codaşi (nea Costel) moare tot acolo. Numai de născut nu naşte nimeni la coadă. Toată lumea stă la coadă, mai puţin miliţienii, dar ei sunt totuşi prezenţi pentru a asigura ordinea publică.

În ciuda vremurilor sinistre pe care le evocă, Coada nu este, cel puţin la suprafaţă, o carte tristă. Dimpotrivă, te poţi amuza mai la fiecare pagină de poveştile lui Ionuţ şi de reacţiile adulţilor din jurul lui. Nu e un roman cu mari farafastâcuri pretenţii stilistice. Singurele secţiuni mai elaborate şi, din păcate, mai nefericite sunt nişte aşa-zise compoziţii literare ale profesorului Georgescu chipurile aruncate de acesta şi găsite de mama lui Ionuţ. În ansamblu, o carte fără fasoane, care se citeşte foarte uşor, fără a fi superficială din cauza asta. La sfârşit se dezvăluie şi ce a găsit Ionuţ parcurgând întreaga coadă şi ajungând în faţa ghişeului de la Redresarea. Dacă a fost o aşteptare precum în Kafka cel din În faţa legii ori o aşteptare a lui Godot, precum şi cât fac doi plus doi împărţit la doi aflăm citind romanul din scoarţă-n scoarţă. Interesantă ideea copertei, în mod surprinzător o reproducere după Goya.

http://voxpublica.realitatea.net/popcult/dragos-voicu-autorul-cartii-coada-in-avatar-sint-cele-mai-faine-cozi-cabluri-de-date-de-fapt-nu-sunt-cabluri-de-date-ci-de-sentimente-foarte-tari-29301.html

Dragos Voicu a scris “Coada”. Romanul este de citit. Coada este coada. Pentru tineri e bine descrisa, inteleg oamenii ce-i cu ea. Pentru insi de 40 de ani, e rampa de amintiri. In ambele cazuri, coada e anatomie, fiziologie si igiena. Si naivitatea perspectivei de a povesti te pune pe nostalgie si nostalgia nu omoara. Te zace. Ca si ceausismul.

Mereu ai prins tacimuri la Alimentara? Nu am prins niciodata. Nu pentru ca as fi fost ghinionist, ci pentru ca nu am stat niciodata la coada la tacamuri. Nu prea am stat la cozi inainte de ‘89, recunosc. Tata era militian. Am stat insa cu varf si indesat dupa.

Cum te animalizeaza coada?
Are ea un fel anume de a te dezumaniza. Te face sa fixezi cefele din fata si sa le spulberi cu ganduri ucigase. Dar nu toate cozile fac asta. Exista cozi si cozi. Am constatat ca te dezumanizeaza cozile care au legatura cu stomacul, sanatatea, traficul si platile facturilor. Am stat cu drag ore la Musee d’Orsay pe ploaie torentiala si n-am simtit vreun colt dornic sa se-nfiga in ceafa din fata.

La ce cozi ai mai stat dupa Revolutie?
La nenumarate cozi am stat: coada la platit factura la utilitati, coada in trafic, coada la Posta, coada la cantina, coada la supermarket, coada la medic, coada la bilete la film/teatru, ajunge?

Cum ti se pare coada la pipait calatorii din aeroport? Sa stai sa te scanezi si apoi, daca piui, sa te omoare cu pipaitul?
Pai, cine te pune sa piui? Scoate tot fierul! E mai greu daca ai plombe din acelea vechi, cu umplutura metalica. Sau daca esti fost puscarias si ai bile de rulment prin diferite parti cartilaginoase. Mie nu-mi convine faptul ca te pipaie o persoana de acelasi sex. Nu mi se pare normal!

De ce n-are ursul coada?
Pentru ca n-a fost prezent atunci cand s-au dat. Bagase peste in padure si a preferat sa mearga acolo.

De ce fac furnicile coada la intrarea in musuroi?
Pentru ca pe partea cealalta e un furnicoi batran cu ochelari grosi care le numara si care se-ncurca mereu. Asa ca le de pe toate afara si reia numaratul si tot asa pana se face noapte si funicoiul adoarme aplecat peste bariera.

Cum ti se par cozile oamenilor din Avatar?
Sunt cele mai faine cabluri de date pe care le-am vazut pana acum. De fapt nu sunt cabluri de date ci de sentimente. Foarte tari!

De ce Superman n-are coada?
L-ar incurca la aerodinamica. Mai sunt si motive de securitate. Iti dai seama ce s-ar intampla daca cineva i-ar prinde-o la un termopan?

http://www.romanianwriters.com/authors.php?letter=v

http://www.romanianwriters.com/author.php?id=50

Multumesc autorilor acestei initiative!

De asemenea, am descoperit o minunata traducere in engleza a unui fragment consistent din “Coada”:

http://www.romanianwriters.com/book.php?id=66&show=excerpt

Traucerea ii apartine lui Alistair Ian Blyth, caruia ii multumesc tare mult.

Si inca ceva! De curand s-a implinit un an decand am terminat manuscrisul! Ii urez din varf de pat si din click de mouse, “La multi ani, Coada”!:))